ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 906 din 25 mai 2010, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.V.G. împotriva pârâtului

Statul Român, M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin și pe cale de consecință: a

dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro echivalentă în lei la

plata afectațiunii plății, reprezentând daune morale, față de reclamantă.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 18 iunie

1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta a fost strămutată, împreună cu

părinții și bunicii săi în localitatea Rosetti, unde li s-a stabilit domiciliu

obligatoriu, măsura fiind ridicată la data de 27 iulie 1955, prin Decizia

M.A.I. nr. 6200/1955.

La data deportării au

fost ridicați de la domiciliu, fără a li se permite să ia nimic cu ei, fiind

transportați în vagoane descoperite, pentru marfă, iar la destinație au

constatat că au fost lăsați sub cerul liber, în câmp. Ulterior și-au construit

bordeie apoi colibe, fiind în permanență păziți, neputând părăsi perimetrul

localității și supuși unui regim de muncă forțată, supuși pedepselor corporale,

umilințelor și privațiunilor de tot felul, din partea forțelor de represiune

comuniste.

La întoarcerea acasă,

prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 au constatat că toate bunurile ce existau în

gospodărie, animalele, utilajele agricole, mobilierul au dispărut, ca și

terenurile agricole pe care le luase regimul de la acea vreme, astfel încât au

trebuit să-și schimbe radical modul de viață, să muncească pentru a putea

supraviețui.

Mulți ani au fost

priviți ca persoane indezirabile, afectați prin imposibilitatea integrării în

comunitate, de a stabili relații normale cu semenii lor, care știau că fuseseră

deportați, și se temeau ca autoritățile comuniste s-ar răzbuna în același fel

și pe ei dacă erau văzuți în compania lor. Au contactat boli cronice grave,

care i-au afectat viața reclamantei, și i-au cauzat mari suferințe, astfel

încât i s-a adus un mare prejudiciu moral, ce se cuvine a fi reparat de către

Statul Român.

Din declarația

martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamantului era o familie

înstărită, având o casă mare, vreo 15 h de pământ, utilaje agricole, iar la

întoarcerea acasă nu au mai găsit decât casa într-un stadiu avansat de

degradare.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate atât

reclamantei, cât și familiei sale prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei,

fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De

asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani, când nu au mai găsit decât o

casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum

și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii

instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 5.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale

reclamantei și familiei acesteia, instanța a apreciat că o indemnizație

echitabilă o reprezintă suma de 125.000 euro (câte 5.000 euro /persoană/an de

deportare)

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

reclamantei și familiei acesteia, care sunt inestimabile, ci a însemnat

aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 250 din 16 februarie 2011, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin

D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 906 din 25 mai 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în contradictoriu cu reclamanta M.V.G.

și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Solicitând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan,

măsură dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamanta și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv

norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii

ale Curții Constituționale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010

a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, în

cauză au fost respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție

potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta M.V.G., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- În mod eronat

instanța de apel a reținut că în caută au fost respectate dispozițiile art. 15

alin. (2) din Constituție, potrivit cu care, legea dispune numai pentru viitor.

Că în urma declarării constituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009, nu mai există norma legală ce reprezentă temeiul

acordării despăgubirilor solicitate. În realitate, decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale nu are afect față de cauzele aflate pe rol.

Recursul nu este

nefondat.

Solicitând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale și a

antecesorilor săi (părinți și bunici paterni) în Bărăgan, în baza Deciziei nr.

200/1951 a M.A.I., reclamanta M.V.G. și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intră sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisprudențiale realizate de instanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să se

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei

efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția este de

natură să încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va reține recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.G. împotriva deciziei nr. 250 din

16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.