ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1072/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 906 din 25 mai 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.V.G. împotriva pârâtului Statul Român, M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin și pe cale de consecință: a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro echivalentă în lei la plata afectațiunii plății, reprezentând daune morale, față de reclamantă. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta a fost strămutată, împreună cu părinții și bunicii săi în localitatea Rosetti, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, măsura fiind ridicată la data de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I.

nr. 6200/1955. La data deportării au fost ridicați de la domiciliu, fără a li se permite să ia nimic cu ei, fiind transportați în vagoane descoperite, pentru marfă, iar la destinație au constatat că au fost lăsați sub cerul liber, în câmp. Ulterior și-au construit bordeie apoi colibe, fiind în permanență păziți, neputând părăsi perimetrul localității și supuși unui regim de muncă forțată, supuși pedepselor corporale, umilințelor și privațiunilor de tot felul, din partea forțelor de represiune comuniste. La întoarcerea acasă, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 au constatat că toate bunurile ce existau în gospodărie, animalele, utilajele agricole, mobilierul au dispărut, ca și terenurile agricole pe care le luase regimul de la acea vreme, astfel încât au trebuit să-și schimbe radical modul de viață, să muncească pentru a putea supraviețui.

Mulți ani au fost priviți ca persoane indezirabile, afectați prin imposibilitatea integrării în comunitate, de a stabili relații normale cu semenii lor, care știau că fuseseră deportați, și se temeau ca autoritățile comuniste s-ar răzbuna în același fel și pe ei dacă erau văzuți în compania lor. Au contactat boli cronice grave, care i-au afectat viața reclamantei, și i-au cauzat mari suferințe, astfel încât i s-a adus un mare prejudiciu moral, ce se cuvine a fi reparat de către Statul Român. Din declarația martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamantului era o familie înstărită, având o casă mare, vreo 15 h de pământ, utilaje agricole, iar la întoarcerea acasă nu au mai găsit decât casa într-un stadiu avansat de degradare.

Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate atât reclamantei, cât și familiei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 5.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei și familiei acesteia, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 125.000 euro (câte 5.000 euro /persoană/an de deportare) Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale reclamantei și familiei acesteia, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 250 din 16 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 906 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în contradictoriu cu reclamanta M.V.G. și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. În concluzie, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta M.V.G., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece: - În mod eronat instanța de apel a reținut că în caută au fost respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care, legea dispune numai pentru viitor. Că în urma declarării constituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu mai există norma legală ce reprezentă temeiul acordării despăgubirilor solicitate. În realitate, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu are afect față de cauzele aflate pe rol. Recursul nu este nefondat. Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale și a antecesorilor săi (părinți și bunici paterni) în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., reclamanta M.V.G.

și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intră sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisprudențiale realizate de instanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să se aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția este de natură să încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va reține recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.G. împotriva deciziei nr. 250 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2012.