ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6774/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 ianuarie 2010, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând că prin hotărârea ce va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării mamei sale, iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, invocând incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. f), art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că familia sa a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I nr. 200/1951, restricția domiciliară fiind ridicată în baza Deciziei M.A.I.

nr. 6100/1955. Anume, reclamantul a arătat că, în noaptea de 18 iunie 1951, în casa mamei sale din localitatea Zlatița în care locuia împreună cu J.R. (frate), J.D. (cumnată), J.L. (mamă), J.G. (nepoată) s-au prezentat mai mulți ofițeri și soldați care le-au pus în vedere că în două ore vor pleca într-o direcție necunoscută și că își pot lua cu ei doar obiecte de strictă necesitate, fiind ulterior urcați într-un tren de marfă și deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp sub cerul liber, în localitatea Valea Viilor. Reclamantul a mai arătat că la întoarcere, în anul 1955, a primit cu greu o cameră în propria sa casă, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, fără uși, cu geamuri sparte, că în gospodărie nu mai erau animale, iar pământul deținut fusese preluat de cooperativa agricolă de producție.

Prin Sentința civilă nr. 489 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pe pârât să-i plătească suma de 200.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit, în raport de dispozițiile art. 3 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de mama sa (decedată în anul 1994) pentru măsura strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale dă eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile în raport de consecințele negative suferite de reclamant, dar și de familia sa, atât pe plan fizic cât și psihic, precum și de intensitatea cu care reclamantul și familia sa au perceput consecințele vătămării.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului, pârâtul a susținut că reclamantul nu a suferit o condamnare penală, în sensul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât pentru suferințele cauzate a fost acordată o reparație materială în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Pârâtul a mai arătat că suma de 200.000 euro acordată reclamantului, cu titlu de daune morale, este nejustificat de mare în raport de întinderea prejudiciului suferit, cu mențiunea că astfel de despăgubiri nu pot constitui un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin Decizia civilă nr. 338/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, menținând în rest celelalte dispoziții. În motivarea deciziei, instanța a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic … sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic” poate solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, impun concluzia că pot fi acordate despăgubiri morale ambelor categorii de persoane indicate în dispoziția legală mai sus arătată.

Referitor la cuantumul despăgubirilor morale acordate, instanța de apel a apreciat că, în raport de natura măsuri restrictive suferită de reclamant și de circumstanțele concrete ale cauzei se impune reducerea cuantumului acestora la suma de 4.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât măsura administrativă cu caracter politic invocată de reclamant nu justifică acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, acestea fiind datorate numai în cazul condamnărilor dispuse prin hotărâre judecătorească.

Pârâtul a mai arătat că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire morală este nejustificată în raport de întinderea reală a prejudiciului suferit, nefiind respectat principiul proporționalității și echității.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, categorie în care se încadrează și cele dispuse în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Rezultă, potrivit dispozițiilor legale menționate, că prejudiciul pentru care se poate cere acordarea de despăgubiri morale în temeiul acestui act normativ este prejudiciul suferit de persoana care, fie a făcut obiect al unei condamnări penale, fie a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Așa fiind, în mod corect instanțele de fond au statuat că reclamantul este îndreptățit la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin aplicarea măsurii administrative a strămutării, împotriva sa la data de 18 iunie 1951, măsură dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951.

Relativ la cuantificarea despăgubirii morale acordate reclamantului, se constată că instanțele de fond au indicat criteriile în raport cu care au analizat pretenția de despăgubire și anume: durata măsurii, condițiile de trai inumane la care reclamantul a fost supus pe durata acestei măsuri, excluderea sa din viața socială după momentul încetării măsurii strămutării, distrugerea bunurilor rămase în gospodăria în care locuia împreună cu mama sa anterior strămutării, cu luarea în considerare a principiului proporționalității despăgubirii, în raport de prejudiciului moral invocat, în concret, de reclamant și pentru care nu s-a probat acordarea de despăgubiri în temeiul altor legi de reparație.

În atare condiții, rezultă că instanța de apel, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, al unei societăți care trebuie să suporte plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantului. De altminteri, se constată că pârâtul, criticând decizia instanței sub aspectul greșitei cuantificări a despăgubirii morale, se rezumă să evoce, în termeni generali, aspecte doctrinare ori jurisprudențiale relative la necesitatea respectării de către instanțele de judecată a principiului proporționalității și echității în operațiunea de cuantificarea unor astfel de despăgubiri, morale, astfel încât acordarea lor să nu constituie un izvor de îmbogățire fără just temei pentru persoanele care le pretind.

Or, simpla enunțare a unor principii legale, fără însă a se arăta în ce mod acestea ar fi fost încălcate de instanța de apel, nu se constituie în critici de nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., și pun instanța de recurs în imposibilitate de a-și exercita dreptul de control judiciar. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 338/A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.