ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6774/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

ianuarie 2010, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând că prin hotărârea ce va pronunța

să se constate caracterul politic al condamnării mamei sale, iar pârâtul să fie

obligat la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, invocând

incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. f), art. 3 și art. 5 din Legea nr.

221/2009.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că familia sa a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I nr. 200/1951, restricția domiciliară fiind

ridicată în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.

Anume, reclamantul a

arătat că, în noaptea de 18 iunie 1951, în casa mamei sale din localitatea

Zlatița în care locuia împreună cu J.R. (frate), J.D. (cumnată), J.L. (mamă),

J.G. (nepoată) s-au prezentat mai mulți ofițeri și soldați care le-au pus în

vedere că în două ore vor pleca într-o direcție necunoscută și că își pot lua

cu ei doar obiecte de strictă necesitate, fiind ulterior urcați într-un tren de

marfă și deportați în Câmpia Bărăganului, într-un câmp sub cerul liber, în

localitatea Valea Viilor.

Reclamantul a mai

arătat că la întoarcere, în anul 1955, a primit cu greu o cameră în propria sa

casă, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, fără uși, cu geamuri

sparte, că în gospodărie nu mai erau animale, iar pământul deținut fusese

preluat de cooperativa agricolă de producție.

Prin Sentința civilă

nr. 489 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererea

reclamantului și a obligat pe pârât să-i plătească suma de 200.000 euro,

echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, fără

cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit, în raport de

dispozițiile art. 3 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de mama sa

(decedată în anul 1994) pentru măsura strămutării în altă localitate decât cea

de domiciliu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Tribunalul a apreciat

că acordarea sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale dă eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile în raport de consecințele

negative suferite de reclamant, dar și de familia sa, atât pe plan fizic cât și

psihic, precum și de intensitatea cu care reclamantul și familia sa au perceput

consecințele vătămării.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În motivarea

apelului, pârâtul a susținut că reclamantul nu a suferit o condamnare penală,

în sensul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, ci a făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, iar acordarea daunelor morale nu se

justifică, întrucât pentru suferințele cauzate a fost acordată o reparație

materială în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Pârâtul a mai arătat

că suma de 200.000 euro acordată reclamantului, cu titlu de daune morale, este

nejustificat de mare în raport de întinderea prejudiciului suferit, cu

mențiunea că astfel de despăgubiri nu pot constitui un izvor de îmbogățire fără

just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin Decizia civilă

nr. 338/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 4.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plății,

cu titlu de daune morale, menținând în rest celelalte dispoziții.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic … sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic” poate solicita acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de acest act normativ, impun concluzia că pot fi acordate

despăgubiri morale ambelor categorii de persoane indicate în dispoziția legală

mai sus arătată.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor morale acordate, instanța de apel a apreciat că, în

raport de natura măsuri restrictive suferită de reclamant și de circumstanțele

concrete ale cauzei se impune reducerea cuantumului acestora la suma de 4.000

euro echivalentă în lei la data efectuării plății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât

măsura administrativă cu caracter politic invocată de reclamant nu justifică

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, acestea fiind

datorate numai în cazul condamnărilor dispuse prin hotărâre judecătorească.

Pârâtul a mai arătat

că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990

reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate politic, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire

morală este nejustificată în raport de întinderea reală a prejudiciului

suferit, nefiind respectat principiul proporționalității și echității.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

categorie în care se încadrează și cele dispuse în baza Deciziei nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Rezultă, potrivit

dispozițiilor legale menționate, că prejudiciul pentru care se poate cere

acordarea de despăgubiri morale în temeiul acestui act normativ este

prejudiciul suferit de persoana care, fie a făcut obiect al unei condamnări

penale, fie a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Așa fiind, în mod

corect instanțele de fond au statuat că reclamantul este îndreptățit la plata

de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin

aplicarea măsurii administrative a strămutării, împotriva sa la data de 18

iunie 1951, măsură dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951.

Relativ la

cuantificarea despăgubirii morale acordate reclamantului, se constată că

instanțele de fond au indicat criteriile în raport cu care au analizat

pretenția de despăgubire și anume: durata măsurii, condițiile de trai inumane

la care reclamantul a fost supus pe durata acestei măsuri, excluderea sa din

viața socială după momentul încetării măsurii strămutării, distrugerea

bunurilor rămase în gospodăria în care locuia împreună cu mama sa anterior

strămutării, cu luarea în considerare a principiului proporționalității despăgubirii,

în raport de prejudiciului moral invocat, în concret, de reclamant și pentru

care nu s-a probat acordarea de despăgubiri în temeiul altor legi de reparație.

În atare condiții,

rezultă că instanța de apel, statuând în echitate și respectând principiul

justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între

interesul particular și cel general, al unei societăți care trebuie să suporte

plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat

la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantului.

De altminteri, se

constată că pârâtul, criticând decizia instanței sub aspectul greșitei

cuantificări a despăgubirii morale, se rezumă să evoce, în termeni generali,

aspecte doctrinare ori jurisprudențiale relative la necesitatea respectării de

către instanțele de judecată a principiului proporționalității și echității în

operațiunea de cuantificarea unor astfel de despăgubiri, morale, astfel încât

acordarea lor să nu constituie un izvor de îmbogățire fără just temei pentru

persoanele care le pretind.

Or, simpla enunțare a

unor principii legale, fără însă a se arăta în ce mod acestea ar fi fost

încălcate de instanța de apel, nu se constituie în critici de nelegalitate, în

sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., și pun instanța de recurs în

imposibilitate de a-și exercita dreptul de control judiciar.

Așa fiind, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Deciziei nr. 338/A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2011.