ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2174/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2174/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 martie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș –

Severin, reclamantul S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor și

Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților la plata de despăgubiri în

cuantum de 1.000.000 euro, cu titlu de daune pentru luarea măsurilor

administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și pentru

suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă atât

reclamantului, cât și familiei sale, până în prezent.

După apariția Legii

nr. 221/2009, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că cererea de chemare

în judecată este formulată alături de mama sa, S.M., dar și de nepoata sa de

soră I.S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate că cererea se încadrează în dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. f) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 și să se dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 4.000.000 euro daune morale, pentru fiecare membru al familiei sale

suma de 1 milion de euro.

Prin

sentința civilă nr. 156 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții S.S., S.M. și I.S.N., în

contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească câte 250.000 euro

pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plății,

cu titlu de daune morale.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a decis

ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia să fie strămutați în interiorul

țării, iar la data de 5 iunie 1951 a fost dată hotărârea Ministerului

Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

Reclamanții

și familia lor aveau o situație materială înfloritoare în localitatea M.V.,

județul Caraș –Severin, înainte de strămutare, deținând o casă de locuit

mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri

casnice, bac, iar la întoarcerea din Bărăgan, bunurile acestora dispăruseră,

iar casa era aproape distrusă.

Prin

stabilirea domiciliului obligatoriu le-au fost cauzate reclamanților prejudicii

de ordin material și moral, fiindu-le încălcat dreptul la libertate, cu

afectarea onoarei și reputației celor strămutați și având impact asupra vieții

private a familiei.

Prima

instanță a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că

reclamanții se încadrează în condițiile prevăzute de art. 3 și art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de ei și de antecesorii lor, care au fost privați de

libertate în perioada 1951-1955 prin măsura strămutării impusă de autorități.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a

fo

st grav

afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității,

accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine

remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate

și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

S-a mai

reținut că, indemnizația de care au beneficiat reclamanții în temeiul

Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în nici un caz o reparație

îndestulătoare a suferințelor îndurate și că reclamanții și familia acestora nu

au beneficiat de nicio altă despăgubire.

Prin

decizia civilă nr. 156/A din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata

către reclamanți a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu

titlu de daune morale, fiind menținută în rest sentința.

În

motivarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că, în mod

incontestabil, orice măsură luată pe nedrept împotriva unei persoane, precum în

situația de față, produce celor în cauză suferințe în toate planurile, moral,

social, profesional, lezează demnitatea și onoarea, dar și toate celelalte

drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că din acest punct de vedere

produce un prejudiciu moral ce justifică pe deplin acordarea unei compensații

materiale.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că, ceea ce trebuie evaluat în

concret nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să

compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța trebuie să stabilească

o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu aceea

avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

A mai arătat

instanța de apel că, la stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea

daunelor morale încercate, se va ține cont atât de criteriile obiective

enunțate, cât și de principiul proporționalității daunei în despăgubirea

acordată, pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă

statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil, făcându-se referire și la

jurisprudența Curții Europene, potrivit căreia regulile de evaluare a

prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală

pe baza unei aprecieri echitabile.

Or, în

prezenta cauză, instanța de apel a apreciat că nu s-a realizat un echilibru

între necesitatea reparării prejudiciului moral suferit de reclamanți și/sau

antecesorii acestora și necesitatea evitării transformării suferințelor

îndurate de aceștia într-un prilej de îmbogățire fără justă cauză.

Astfel,

s-a reținut că nu s-a dovedit în cauză că reclamantul ar fi dorit să studieze

dreptul său să devină polițist, însă a avut posibilitatea să absolve Facultatea

de Stomatologie.

Pe de altă

parte, s-a constatat că reclamanta

I.S.N. este născută în anul 1974 și

chiar dacă Legea nr. 221/2009 îi dă dreptul să solicite despăgubiri morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării bunicului său, ca descendentă

de gradul II, aceasta nu a făcut dovada în ce măsură, față de data nașterii

sale, deportarea acestuia s-ar fi răsfrânt în mod direct în planul vieții sale

sociale.

Astfel,

s-a reținut că, chiar dacă una dintre componentele prejudiciului moral îl

reprezintă și starea de nevoie în care familia reclamanților s-a aflat la

întoarcerea la domiciliu, ca urmare a pierderii averii deținute înainte de

deportare, legătura de cauzalitate dintre această componentă a prejudiciului

moral și situația (materială și morală) a reclamantei I.S.N. este atât de

fragilă încât devine iluzorie.

În

consecință, instanța de apel a reținut că este indiscutabil prejudiciul moral,

cu toate componentele sale, suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este

dovedit prejudiciul suferit de aceste persoane, dar a insista asupra

suferințelor familiei dislocate pentru a obține despăgubiri în cuantumul

solicitat este oarecum contrar normelor morale și în mod cert contrar

imperativului de a nu invoca suferința ca temei de îmbogățire fără just temei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanței de

apel arătând că reclamanții nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

A susținut

recurentul că, daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească și că,

pe de altă parte, acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990

reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice.

A apreciat

recurentul că suma acordată reclamanților prin decizia recurată este

nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în

vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

De

asemenea, a arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un

echivalent valoric, neputând fi evaluate în bani și că daunele morale constau

în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la

cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciile

morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,

specifice naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu

probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de

judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Recurentul

a susținut în continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral

este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată

aprecia dimensiunea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu

respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire

la cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii

precise de determinare, iar cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cel în cauză.

La

repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină cont și de

criteriul echității.

Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

În

privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz,

dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau,

dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o

asemenea măsură.

La

acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența

prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi

evaluat.

Raportat

la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală

și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este

necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și

indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale,

ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de

consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul.

Pentru

toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate și pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca

neîntemeiată.

Analizând

hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată

următoarele:

Prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

În raport

de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul a susținut că nu mai

există o reglementare legală privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune

morale în temeiul Legii nr. 221/2009, iar față de obligativitatea hotărârii

Curții Constituționale, a apreciat că acțiunea în despăgubiri a reclamanților

ar trebui respinsă.

Față de

această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că,

potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Prin

urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă

această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice

ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

Însă, în

cauza de față, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

produce niciun efect în privința situației reclamanților, având în vedere că

aceasta a intervenit în cursul soluționării recursului, care a fost declarat la

data de 17 iunie 2010, în condițiile în care Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată la data

de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

Cum în

termenul de 45 de zile autoritățile competente nu au intervenit în scopul

compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al

acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, față de efectul ex nunc al Deciziilor

Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează

a se reține că prezumția de constituționalitate a textului de lege atacat este

înlăturată numai odată cu publicarea Deciziei Curții Constituționale.

Pentru

acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și

constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul

soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare

soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează

dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel,

aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se

poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere

că, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale”

în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul

nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a

se bucura în mod efectiv de „bun”.

Prin

urmare, reclamanții sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, aceștia

fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a

dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în apel, prin care le-a fost

recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura

administrativă cu caracter politic la care au fost supuși în perioada

comunistă.

În ceea ce

privește criticile formulate prin cererea de recurs, ce permit încadrarea în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Pârâtul

Statul Român a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a

fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă

condamnări cu caracter politic și anume, cele dispuse printr-o hotărâre

judecătorească pe când, în speță, reclamanții au fost supuși unor măsuri

administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare.

Această

susținere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană

poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit

o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv.

Familia

reclamanților a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,

ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora,

măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin

urmare, reclamanții beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la

stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în

condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține

recurentul Statul Român.

Recurentul

– pârât a contestat și cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând că

acesta este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamanți,

că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la

o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

Ca

situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în

recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în

etapele procesuale anterioare că reclamanții și familia acestora au fost

dislocați din localitatea de domiciliu M.V., situată în județul Caraș –

Severin, în anul 1951, în ziua a doua a Rusaliilor și li s-a stabilit

domiciliul obligatoriu în V.V. din Bărăgan, până în anul 1955.

Această

măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanților un prejudiciu

moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel,

prin strămutarea obligatorie a reclamanților și a familiei acestora din

localitatea de domiciliu din județul Caraș – Severin, în Câmpia Bărăganului,

s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea

cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe

plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste

valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către reclamanți.

În speță,

în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului

obligatoriu al reclamanților și al membrilor familiei acestora a fost

susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și

onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și

evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin

raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că

reclamanții au beneficiat de indemnizație în baza Decretului – Lege nr.

118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate celor trei reclamanți

de către instanța de apel pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală

de 100.000 euro, față de perioada deportării (1951 – 1955), de atingerea adusă

de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice

cauzate reclamanților, este echitabilă și justificată.

Cât

privește aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele

morale și cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei

analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate

care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 156/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.