ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2174/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș – Severin, reclamantul S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, cu titlu de daune pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă atât reclamantului, cât și familiei sale, până în prezent.

După apariția Legii nr. 221/2009, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că cererea de chemare în judecată este formulată alături de mama sa, S.M., dar și de nepoata sa de soră I.S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că cererea se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro daune morale, pentru fiecare membru al familiei sale suma de 1 milion de euro.

Prin sentința civilă nr. 156 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.S., S.M. și I.S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească câte 250.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a decis ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia să fie strămutați în interiorul țării, iar la data de 5 iunie 1951 a fost dată hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanșarea acțiunii.

Reclamanții și familia lor aveau o situație materială înfloritoare în localitatea M.V., județul Caraș –Severin, înainte de strămutare, deținând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice, bac, iar la întoarcerea din Bărăgan, bunurile acestora dispăruseră, iar casa era aproape distrusă. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu le-au fost cauzate reclamanților prejudicii de ordin material și moral, fiindu-le încălcat dreptul la libertate, cu afectarea onoarei și reputației celor strămutați și având impact asupra vieții private a familiei.

Prima instanță a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanții se încadrează în condițiile prevăzute de art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei și de antecesorii lor, care au fost privați de libertate în perioada 1951-1955 prin măsura strămutării impusă de autorități. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fo st grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

S-a mai reținut că, indemnizația de care au beneficiat reclamanții în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 nu poate constitui în nici un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate și că reclamanții și familia acestora nu au beneficiat de nicio altă despăgubire. Prin decizia civilă nr. 156/A din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, fiind menținută în rest sentința.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că, în mod incontestabil, orice măsură luată pe nedrept împotriva unei persoane, precum în situația de față, produce celor în cauză suferințe în toate planurile, moral, social, profesional, lezează demnitatea și onoarea, dar și toate celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că din acest punct de vedere produce un prejudiciu moral ce justifică pe deplin acordarea unei compensații materiale. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că, ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța trebuie să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu aceea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

A mai arătat instanța de apel că, la stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale încercate, se va ține cont atât de criteriile obiective enunțate, cât și de principiul proporționalității daunei în despăgubirea acordată, pentru a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil, făcându-se referire și la jurisprudența Curții Europene, potrivit căreia regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile. Or, în prezenta cauză, instanța de apel a apreciat că nu s-a realizat un echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral suferit de reclamanți și/sau antecesorii acestora și necesitatea evitării transformării suferințelor îndurate de aceștia într-un prilej de îmbogățire fără justă cauză.

Astfel, s-a reținut că nu s-a dovedit în cauză că reclamantul ar fi dorit să studieze dreptul său să devină polițist, însă a avut posibilitatea să absolve Facultatea de Stomatologie. Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanta I.S.N. este născută în anul 1974 și chiar dacă Legea nr. 221/2009 îi dă dreptul să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării bunicului său, ca descendentă de gradul II, aceasta nu a făcut dovada în ce măsură, față de data nașterii sale, deportarea acestuia s-ar fi răsfrânt în mod direct în planul vieții sale sociale. Astfel, s-a reținut că, chiar dacă una dintre componentele prejudiciului moral îl reprezintă și starea de nevoie în care familia reclamanților s-a aflat la întoarcerea la domiciliu, ca urmare a pierderii averii deținute înainte de deportare, legătura de cauzalitate dintre această componentă a prejudiciului moral și situația (materială și morală) a reclamantei I.S.N.

este atât de fragilă încât devine iluzorie. În consecință, instanța de apel a reținut că este indiscutabil prejudiciul moral, cu toate componentele sale, suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este dovedit prejudiciul suferit de aceste persoane, dar a insista asupra suferințelor familiei dislocate pentru a obține despăgubiri în cuantumul solicitat este oarecum contrar normelor morale și în mod cert contrar imperativului de a nu invoca suferința ca temei de îmbogățire fără just temei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel arătând că reclamanții nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A susținut recurentul că, daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească și că, pe de altă parte, acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. A apreciat recurentul că suma acordată reclamanților prin decizia recurată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

De asemenea, a arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, neputând fi evaluate în bani și că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Recurentul a susținut în continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia dimensiunea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii precise de determinare, iar cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. În privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură. La acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Pentru toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul a susținut că nu mai există o reglementare legală privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, iar față de obligativitatea hotărârii Curții Constituționale, a apreciat că acțiunea în despăgubiri a reclamanților ar trebui respinsă.

Față de această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale, pentru viitor.

Însă, în cauza de față, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința situației reclamanților, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluționării recursului, care a fost declarat la data de 17 iunie 2010, în condițiile în care Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010. Cum în termenul de 45 de zile autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I a din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, față de efectul ex nunc al Deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea Deciziei Curții Constituționale. Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.

Prin urmare, reclamanții sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, aceștia fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în apel, prin care le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă. În ceea ce privește criticile formulate prin cererea de recurs, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Pârâtul Statul Român a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speță, reclamanții au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare.

Această susținere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Familia reclamanților a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare, reclamanții beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul Statul Român. Recurentul – pârât a contestat și cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susținând că acesta este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamanți, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că dă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamanții și familia acestora au fost dislocați din localitatea de domiciliu M.V., situată în județul Caraș – Severin, în anul 1951, în ziua a doua a Rusaliilor și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în V.V.

din Bărăgan, până în anul 1955. Această măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanților un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamanților și a familiei acestora din localitatea de domiciliu din județul Caraș – Severin, în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamanți.

În speță, în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamanților și al membrilor familiei acestora a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanții au beneficiat de indemnizație în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate celor trei reclamanți de către instanța de apel pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 100.000 euro, față de perioada deportării (1951 – 1955), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamanților, este echitabilă și justificată. Cât privește aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale și cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 156/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.