ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5532/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

sub nr. 4097/115 din 17 decembrie 2009, reclamantul M.O. a chemat în judecată Statul

Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin

D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu

de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și

suferințele cauzate de aceasta, măsura administrativă și nedreaptă pe care trebuit

să o îndure familia sa, până în prezent, pentru refacerea vieții, cu cheltuieli

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 426 din 16 martie 2010

pronunțată în Dosar nr. 4097/115/2009 Tribunalul Caraș Severin a admis în parte

acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000

euro echivalentă în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Curtea de Apel Timișoara,

secția litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu apelul declarat de Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia din 23 septembrie 2010,

a admis calea de atac, și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul

să plătească reclamanților suma de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru considerentele

ce urmează.

Un criteriu fundamental,

consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din aceste punct de vedere,

stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză

de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul

moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele

morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii C.E.D.O.

criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca

persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Pornind de la aceste considerații

teoretice și având în vedere particularitățile speței de față, este fără îndoială

că membrii familiei reclamantului , părinți și bunici, au suferit efectiv urmare

a măsurii deportării în Câmpia B., atât pe perioada celor 5 ani de strămutare cât

și ulterior.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, Curtea a reținut că la data soluționării apelului sunt aplicabile

dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „ procesele aflate

în curs de judecată și în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive , trebuie să

se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și

2 din Legea nr. 221/2009.

Din perspectiva dispozițiilor

legale sus menționate, Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, instanța de apel apreciază că pentru prejudiciul moral suferit de reclamant,

suma de 3.000 euro este echitabilă.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Reclamantul, prin motivele

de recurs ce pot fi încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. în conformitate

cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., invocă neconstituționalitatea

O.U.G. nr. 62/2010 art. I și II cu referire la art. 115 alin. (6) și art. 52 din

Constituția României.

Totodată, se arată că

ordonanța este neconstituțională și pentru că încalcă prevederile art. 15 alin.

(2) din Constituție, întrucât legea este de imediată aplicare. Se invocă neconstituționalitatea

și în raport de prevederile art. 16 din Constituție, deoarece art. II tinde să genereze

discriminări între persoanele îndreptățite la despăgubire.

La cuantificarea sumei

ce se arată pentru a procura victimei satisfacții de ordin moral, instanța trebuie

să pună accentul pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al persoanei

raportat la împrejurările particulare, speciale familiei strămutatului.

Se apreciază că suma ce

trebuia acordată în temeiul ordonanței era de 10.000 euro pentru toți membri familiei,

având în vedere că au fost deportate trei persoane.

În concluzie, se solicită

admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului.

Pârâtul, prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia sub două

aspecte: reclamantul nu era îndrituit la despăgubire pentru că nu a suferit o condamnare,

astfel cum se arată în art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe de o parte, iar pe de altă

parte, cuantumul despăgubirilor este disproporționat de mare față de dauna suferită,

fiind astfel încălcat criteriul echității.

Părțile, deși legal citate,

nu au formulat întâmpinări în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2)

C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând

decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor

legale aplicabvile cauzei, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele

ce succed.

Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 76/15.11.2010

a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, și suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente sunt neconstituționale, constatându-se încălcarea principiilor

egalității și interzicerii discriminării și a neretroactivității.

Față de cele de mai sus

criticile de neconstituționalitate ale actului normativ au rămas fără obiect, motiv

pentru care nu a mai fost sesizată instanța de contencios constituțional.

Referitor la cuantumul

daunelor morale acordate de instanța superioară de apel se constată că, deși acordat

în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, dimensiunea acestuia este corectă

față de datele concrete ale cauzei.

Astfel, reclamantul solicită

acordarea daunelor morale pentru suferința mamei și bunicilor său, urmare a strămutării

acestora în localitatea J.N., raionul F., regiunea Constanța. În perioada 18

iunie 1951-20 decembrie 1955.

Cuantumul daunelor morale

se stabilește raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor. Or, în cauza de

față, reclamantul nu afirmă că el este cel care a suportat direct consecințele negative

suferite de autorii săi în plan fizic și psihic, urmare a măsurii strămutării cu

caracter politic și nici nu pretinde că faptul strămutării mamei și bunicilor său

i-au afectat în vreun fel evoluția socială, culturală ori profesională, așa cum

rezultă din cererea de chemare în judecată.

Drept urmare, având în

vedere și măsurile reparatorii acordate deja în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999,

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a persoanelor

condamnate pentru infracțiuni împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, cuantumul de 3.000 euro reprezintă o sumă echitabilă,

dată cu respectarea principiului proporționalității întrucât, așa cum deja s-a arătat,

nu s-a pretins că reclamantului i-au fost atinse valori esențiale ale personalității

umane.

Pentru aceleași considerente,

criticile pârâtului privind cuantumul disproporționat de mare al despăgubirilor

vor fi respinse, de asemenea.

Recurentul-pârât a susținut

că prin decizie s-au aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 221/2009 deoarece autorii reclamantului au fost supuși unor măsuri administrative

cu caracter politic și nu au suferit o condamnare.

Susținerea este neîntemeiată

având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii

beneficiază și persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia

până la gradul al II-lea inclusiv.

Familia reclamantului

a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestuia în Câmpia B. în temeiul

deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, reclamantul

beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Înalta Curte, pentru argumentele

ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul M.O. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș – Severin împotriva deciziei

nr. 305A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2011.