ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 213 din 16 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4096/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta M.B.L. și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 110.000 Euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut în primă instanță că părinții reclamantei, defunctul B.V., decedat la 26 iunie 1988 și defuncta B.H.R., decedată la 5 mai 1992 au fost strămutați din localitatea de domiciliu, respectiv comuna Sasca Montană, jud. Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 și Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, pentru simplul fapt că reprezentau o familie înstărită, deținând 2 case, un restaurant, un cazan pentru făcut țuică, o ghețărie, o fabrică de cărămidă, precum și terenuri și animale și au fost considerați a fi „titoiști”. Totodată, s-a mai reținut că nici reclamanta și nici familia sa nu au făcut dovezi, precum că ar fi beneficiat de indemnizații atribuite în baza Decretul-lege nr. 118/1990 și pentru aceasta a solicitat despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 500.000 Euro.

În continuare, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd că se constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispozițiile Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951. De asemenea, tribunalul a reținut din declarațiile martorilor audiați în cauză, că pentru părinții reclamantei, strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic, precum și asupra situației lor materiale. Astfel, părinții reclamantei au fost nevoiți, în decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală a organelor represive să își abandoneze toate bunurile materiale enumerate mai sus și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcați și transportați înspre o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul obligatoriu impus au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau locuință, alimente, apă și nici asistență medicală. Astfel, condițiile găsite la locul domiciliului forțat au cauzat familiei reclamantei un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea într-o altă zonă a țării, cu alte condiții geografice și climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților, cât și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp; de asemenea, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală originară și astfel, au fost afectate integritatea fizică și psihică a persoanei deportate.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situația mamei reclamantei. După încetarea măsurii impusă de autorități, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă la data deportării. Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

În sfârșit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a comunității, de la accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, ceea ce a fost de natură să împiedice progresul ființei umane și astfel, date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. S-a mai observat din probele administrate că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii stabilite exclusiv în baza Decretul-lege nr. 118/1990.

În acest context, tribunalul a decis că față de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum și art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asociată cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, reclamanta M.B.L. a făcut dovada prejudiciului moral suferit, că aceasta este îndreptățită să beneficieze de o reparație echitabilă și nediscriminatorie, în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009 și o astfel de reparație echitabilă se ridică la suma de 110.000 Euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 230 din 21 iunie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș – Severin și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale la suma de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății efective. S-a respins în rest acțiunea. Pentru a pronunța această decizie Curtea de apel a reținut următoarele: S-au respins mai întâi argumentele apelantului – pârât, potrivit cu care părinții reclamantei, ca victime a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia MAI nr. 200/1951, respectiv Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344/1951, (perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955) nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.

În această privință, curtea, în acord și cu propria-i jurisprudență, a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative care au avut un vădit caracter politic, sancționator și sunt de aceea asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico-sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Mai mult, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii, textul indicând clar că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată despăgubiri, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Prin urmare, reclamanta M.B.L., în calitate moștenitoare de gradul I a unor persoane strămutate în Bărăgan între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și art. 5 din lege.

În al doilea rând, curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei M.B.L., cu atât mai mult cu cât, aceasta nu a cules și nu culege și o indemnizație stabilită în baza Decretul-lege nr. 118/1990 pentru cei peste 4 ani de strămutare pe care au suferit-o părinții ei și, chiar dacă aceasta i-ar fi fost acordată, respectiva indemnizație ar fi avut un caracter exclusiv patrimonial. Pe de altă parte, însă, curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul reclamantei de către prima instanță.

Astfel, curtea recunoaște, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care au fost supuși părinții reclamantei și suferința acesteia din urmă, derivată din acest fapt, totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg, în privința acordării daunelor morale, (cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința fizică și psihică a persoanelor deportate și a urmașilor acestora, curtea a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât, indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică întotdeauna o doză de subiectivism și de aproximare și, din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, curtea a constatat că 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății efective reprezintă o compensație echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan a părinților reclamantei, coroborat și cu faptul că aceasta nu a primit și o indemnizație lunară permanentă în baza Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș Severin împotriva sentinței civile nr. 213 din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamantei M.B.L. și a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale la care va fi obligat pârâtul, la suma de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății efective, astfel că a respins restul pretențiilor reclamantei, indicate de aceasta la suma de 500.000 Euro, potrivit acțiunii introductive de instanță.

De asemenea, a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.B.L. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin invocă faptul că decizia civilă nr. 230 din 21 iunie 2010 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speță, părinții reclamantei nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 se poate constata că părinții reclamantei au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare. De asemenea, se susține că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege. În susținerea celor de mai sus, se invocă și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantei, aceasta având în vedere principiul de drept „ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ”. O altă critică vizează faptul că suma acordată de instanță prin decizia civilă nr. 230 din 21 iunie 2010, de 10.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană , valori care se referă la existența fizică a omului la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale instanța de judecata trebuie sa țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. In privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Recursul declarat de reclamanta M.B.L. vizează, în esență, suma acordată cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta și familia sa, sumă pe care o consideră nejustificat de mică. Astfel, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de apel a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

Prin urmare, la cuantificarea sumei ce se acordă instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, jurisprudența Înaltei Curți statuând în repetate rânduri că cea mai în măsură să cuantifice un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză. Or, tocmai o satisfacție echitabilă și justă a avut în vedere instanța de fond, care a analizat în mod corect situația de fapt, particulară, în care s-a aflat familia recurentei, având în vedere toate circumstanțele cauzei. Au fost dovedite de probele administrate în cauză, situația materială prosperă deținută anterior deportării, condițiile în care s-au petrecut evenimentele, prin îmbarcarea în puterea nopții, în decurs de câteva ore, sub intervenția brutală a unităților de partid, miliție și jandarmi, în vagoane de marfă și transportarea spre o destinație necunoscută mai multe zile (cca.

o săptămână), condițiile de trai din Bărăgan, care sunt de notorietate de altfel, total improprii, obligarea practic la muncă forțată, limitarea libertății de mișcare, deposedare practic de bunurile deținute, care au fost distruse ori sustrase, inclusiv casa de locuit, etc. Având în vedere cele învederate, se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la prima critică formulată prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și anume, aceea că instanțele de fond și apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situația de fapt reținută, măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] și a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4]. Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.

Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât și de întregul conținut al acestuia. Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989. Interpretarea adoptată de instanța de apel este impusă și de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică și persoanelor beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.

nr. 214/1999, acte normative care se referă și la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic. Prin urmare, critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată. Referitor la cea de-a doua critică formulată prin recursul pârâtului, critică ce vizează faptul că suma acordată de instanță prin decizia atacată, de 10.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată. În art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea concretă a prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, proporționalitatea, criterii ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Din această perspectivă, Înalta Curte constată îndreptățirea reclamantei la o compensație echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Câmpia Bărăganului a părinților acesteia, având în vedere și cu faptul că nu a primit și o indemnizație lunară permanentă în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că recursul pârâtului este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. Cât privește recursul declarat de reclamanta M.B.L., Înalta Curte a reținut ca fiind întemeiate criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, astfel că, asemenea critici fiind formulate, deopotrivă, de ambele părți în cauză, le va analiza deodată în considerentele ce succed. Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului, precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale, sociale și/sau profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective. Prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinții reclamantei, s-a adus o atingere serioasă drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora și ale reclamantei ulterior, aspect care rezultă și din depozițiile martorilor audiați în proces, T.C. și P.E., iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, de vreme ce au avut de suportat, atât pe perioada deportării, cât și ulterior, o serie de consecințe.

În ce privește cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând, practic, cu aceleași criterii ale echității și proporționalității, va stabili cuantumul acestora pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de reclamantă pentru o măsură pe care actuala lege o consideră cu caracter politic. Prin raportare la datele concrete ale cauzei, s-a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare lună din cele 54 de luni de deportare, la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamantei prin măsura politică, care corespunde exigențelor Convenției europene a drepturilor omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi admis, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și hotărârea va fi modificată în parte în sensul că va fi stabilit cuantumul despăgubirilor pentru daune morale la 27.000 Euro. Se vor păstra celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.B.L. împotriva deciziei civile nr. 230 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la suma de 27000 Euro. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.