ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C.

proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 213 din 16 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4096/115/2009,

Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta M.B.L. și a

obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei

suma de 110.000 Euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut în primă instanță că părinții

reclamantei, defunctul B.V., decedat la 26 iunie 1988 și defuncta B.H.R.,

decedată la 5 mai 1992 au fost strămutați din localitatea de domiciliu,

respectiv comuna Sasca Montană, jud. Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, prin

Decizia Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 și Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20

decembrie 1955, pentru simplul fapt că reprezentau o familie înstărită,

deținând 2 case, un restaurant, un cazan pentru făcut țuică, o ghețărie, o

fabrică de cărămidă, precum și terenuri și animale și au fost considerați a fi „titoiști”.

Totodată, s-a mai

reținut că nici reclamanta și nici familia sa nu au făcut dovezi, precum că ar

fi beneficiat de indemnizații atribuite în baza Decretul-lege nr. 118/1990 și

pentru aceasta a solicitat despăgubiri pentru daune morale în cuantum de

500.000 Euro.

În continuare,

instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd

că se constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată

de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispozițiile

Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951.

De asemenea,

tribunalul a reținut din declarațiile martorilor audiați în cauză, că pentru

părinții reclamantei, strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și

fizic, precum și asupra situației lor materiale. Astfel, părinții reclamantei

au fost nevoiți, în decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală

a organelor represive să își abandoneze toate bunurile materiale enumerate mai

sus și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcați și

transportați înspre o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul obligatoriu impus au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau

locuință, alimente, apă și nici asistență medicală. Astfel, condițiile găsite

la locul domiciliului forțat au cauzat familiei reclamantei un grav prejudiciu

fizic și psihic.

Prin strămutarea

într-o altă zonă a țării, cu alte condiții geografice și climaterice, în plin

câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă

restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților, cât și urmașilor

acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală,

divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp; de asemenea, a fost

pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală

originară și astfel, au fost afectate integritatea fizică și psihică a

persoanei deportate.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a reprezentat echivalentul unei

condamnări privative de liberate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii,

duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând, în mod

determinant, situația mamei reclamantei.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale

lăsate acasă la data deportării.

Mai mult decât atât, la

reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate

de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela

inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

În sfârșit, prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a comunității,

de la accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori

mai bine remunerat, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor

familiei în societate, sub toate aspectele, ceea ce a fost de natură să

împiedice progresul ființei umane și astfel, date fiind gravitatea și numărul

încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde

despăgubiri morale.

S-a mai observat din

probele administrate că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii

stabilite exclusiv în baza Decretul-lege nr. 118/1990.

În acest context,

tribunalul a decis că față de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

precum și art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

asociată cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, reclamanta M.B.L. a făcut dovada prejudiciului moral suferit, că aceasta este îndreptățită să beneficieze

de o reparație echitabilă și nediscriminatorie, în raport cu alte categorii de

beneficiari ai Legii nr. 221/2009 și o astfel de reparație echitabilă se ridică

la suma de 110.000 Euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 230 din 21 iunie 2010, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș – Severin și a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor

cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale la suma de 10.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății efective. S-a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie Curtea de apel a reținut următoarele:

S-au respins mai

întâi argumentele apelantului – pârât, potrivit cu care părinții reclamantei,

ca victime a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o

deciziei administrativă - Decizia MAI nr. 200/1951, respectiv Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 344/1951, (perioada strămutării fiind cuprinsă

între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955) nu ar putea invoca beneficiul Legii

nr. 221/2009.

În această privință,

curtea, în acord și cu propria-i jurisprudență, a constatat că strămutarea în

Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative care au avut un vădit

caracter politic, sancționator și sunt de aceea asimilate chiar de lege, condamnărilor

cu caracter politic, intrând sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009,

din perspectiva unei interpretări logico-sistematice și gramaticale a textului

normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Mai mult, potrivit

art. 5 din Legea nr. 221/2009, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii,

textul indicând clar că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată despăgubiri, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin urmare,

reclamanta M.B.L., în calitate moștenitoare de gradul I a unor persoane

strămutate în Bărăgan între 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1955, intră în

categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și art. 5 din

lege.

În al doilea rând,

curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune

morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei M.B.L., cu atât mai mult cu cât,

aceasta nu a cules și nu culege și o indemnizație stabilită în baza Decretul-lege

nr. 118/1990 pentru cei peste 4 ani de strămutare pe care au suferit-o părinții

ei și, chiar dacă aceasta i-ar fi fost acordată, respectiva indemnizație ar fi

avut un caracter exclusiv patrimonial.

Pe de altă parte,

însă, curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea

privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate în beneficiul

reclamantei de către prima instanță.

Astfel, curtea

recunoaște, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate

restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care au fost supuși

părinții reclamantei și suferința acesteia din urmă, derivată din acest fapt,

totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg, în privința

acordării daunelor morale, (cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale

acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat

și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului

real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz

un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea,

necontestând suferința fizică și psihică a persoanelor deportate și a urmașilor

acestora, curtea a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul

echității, în așa fel încât, indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să

fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, chiar

dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică întotdeauna o doză de

subiectivism și de aproximare și, din această perspectivă, raportat la

materialul probator administrat în cauză, curtea a constatat că 10.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății efective reprezintă o compensație echitabilă

pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan a părinților reclamantei,

coroborat și cu faptul că aceasta nu a primit și o indemnizație lunară permanentă

în baza Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru aceste considerente,

curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș Severin împotriva sentinței civile nr. 213 din 16 februarie 2010 pronunțată

de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a

admis, în parte, acțiunea reclamantei M.B.L. și a stabilit cuantumul

despăgubirilor reprezentând daune morale la care va fi obligat pârâtul, la suma

de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății efective, astfel că a

respins restul pretențiilor reclamantei, indicate de aceasta la suma de 500.000

Euro, potrivit acțiunii introductive de instanță.

De asemenea, a constatat

că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât apelantul

nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta M.B.L. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin invocă faptul că decizia civilă nr. 230 din 21 iunie 2010 a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 5

din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speță, părinții

reclamantei nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin măsura

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii

Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 se poate constata că

părinții reclamantei au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic

și nu au suferit o condamnare.

De asemenea, se

susține că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că

însăși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din

motive politice. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune

morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la

lege.

În susținerea celor

de mai sus, se invocă și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr.

221/2009, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic și

anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate

face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009,

cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantei, aceasta având în vedere

principiul de drept „

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

”.

O altă critică

vizează faptul că suma acordată de instanță prin decizia civilă nr. 230 din 21

iunie 2010, de 10.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în

raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Daunele morale fiind

nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în

bani.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană , valori

care se referă la existența fizică a omului la sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte

valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice

naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu

poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la

aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi

cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de

care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate

acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral este de reținut că aceasta nu este supusă

unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere,

urmare aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale instanța de judecata trebuie sa țină cont și de criteriul echității. Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

In privința

prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la caz, dacă repararea

trebuie să se facă în formă bănească sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat

pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune

morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta prejudiciului, nu

și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală

și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Recursul declarat de reclamanta

M.B.L. vizează, în esență, suma acordată cu titlul de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de aceasta și familia sa, sumă pe care o consideră

nejustificat de mică.

Astfel, din

considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de apel a apreciat că în

materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu

poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura

neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În

schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu,

tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite să-și aline, prin anumite

avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv,

instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să

stabilească o sumă necesară, nu atât pentru a repune victima într-o situație

similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, dând eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

Prin urmare, la

cuantificarea sumei ce se acordă instanța trebuie să pună accentul pe

importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, jurisprudența Înaltei

Curți statuând în repetate rânduri că cea mai în măsură să cuantifice un astfel

de prejudiciu este chiar persoana în cauză.

Or, tocmai o

satisfacție echitabilă și justă a avut în vedere instanța de fond, care a

analizat în mod corect situația de fapt, particulară, în care s-a aflat familia

recurentei, având în vedere toate circumstanțele cauzei.

Au fost dovedite de

probele administrate în cauză, situația materială prosperă deținută anterior

deportării, condițiile în care s-au petrecut evenimentele, prin îmbarcarea în

puterea nopții, în decurs de câteva ore, sub intervenția brutală a unităților

de partid, miliție și jandarmi, în vagoane de marfă și transportarea spre o

destinație necunoscută mai multe zile (cca. o săptămână), condițiile de trai

din Bărăgan, care sunt de notorietate de altfel, total improprii, obligarea

practic la muncă forțată, limitarea libertății de mișcare, deposedare practic

de bunurile deținute, care au fost distruse ori sustrase, inclusiv casa de

locuit, etc.

Având în vedere cele

învederate, se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate,

în sensul respingerii apelului declarat de intimatul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând recursurile prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la prima critică

formulată prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și anume, aceea

că instanțele de fond și apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea

nr. 221/2009, raportat la situația de fapt reținută, măsura dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului neputând fi asimilată

unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească, Înalta

Curte constată că nu este fondată.

Astfel, la data de 2

iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie

2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.

Prin acest act normativ,

legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter

politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras

condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care

și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în

lege [art. 1 alin. (3)] și a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră

că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor

judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru

alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4].

Dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii

reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic”.

Prin urmare, măsurile reparatorii

enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de

persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât și

de întregul conținut al acestuia.

Asimilarea măsurilor

administrative cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea

legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoane persecutate

politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989.

Interpretarea

adoptată de instanța de apel este impusă și de împrejurarea că alin. (4) al

art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică și persoanelor beneficiare ale

Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, acte normative care se

referă și la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu

caracter politic, nu numai la cele condamnate politic.

Prin urmare, critica formulată

prin primul motiv de recurs este neîntemeiată.

Referitor la cea de-a doua

critică formulată prin recursul pârâtului, critică ce vizează faptul că suma

acordată de instanță prin decizia atacată, de 10.000 Euro reprezentând daune

morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,

având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just

temei a celor ce se pretind prejudiciați, Înalta Curte constată, de asemenea,

că nu este fondată.

În art. 5 alin. (1)

lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Într-adevăr,

legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea concretă a

prejudiciului moral.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea,

proporționalitatea, criterii ce decurg din principiul reparării integrale a

prejudiciului.

Stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de

aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite

avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în

situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea

ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să

nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri

nejustificate pentru victime.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată îndreptățirea reclamantei la o compensație echitabilă

pentru cei peste 4 ani de strămutare în Câmpia Bărăganului a părinților acesteia,

având în vedere și cu faptul că nu a primit și o indemnizație lunară permanentă

în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte va constata că recursul pârâtului este nefondat și,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

Cât privește recursul

declarat de reclamanta M.B.L., Înalta Curte a reținut ca fiind întemeiate criticile

privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, astfel

că, asemenea critici fiind formulate, deopotrivă, de ambele părți în cauză, le

va analiza deodată în considerentele ce succed.

Prejudiciul moral nu

se poate rezuma la determinarea „prețului” suferinței psihice, care nu poate fi

cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale

prejudiciului, precum și ale implicației acestuia pe planul vieții personale,

sociale și/sau profesionale ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Daunele morale, ca

echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate

de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale

nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mișcare și de exprimare, onoarea,

reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective.

Prin măsura

deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinții reclamantei, s-a

adus o atingere serioasă drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora

și ale reclamantei ulterior, aspect care rezultă și din depozițiile martorilor

audiați în proces, T.C. și P.E., iar traumele psihice și suferințele fizice

provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, de vreme ce au

avut de suportat, atât pe perioada deportării, cât și ulterior, o serie de

consecințe.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând, practic, cu aceleași

criterii ale echității și proporționalității, va stabili cuantumul acestora

pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite

de reclamantă pentru o măsură pe care actuala lege o consideră cu caracter

politic.

Prin raportare la

datele concrete ale cauzei, s-a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare

lună din cele 54 de luni de deportare, la care ar fi obligat Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru

recunoașterea suferințelor cauzate reclamantei prin măsura politică, care corespunde

exigențelor Convenției europene a drepturilor omului și care este în

concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi admis, pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și hotărârea va fi modificată în

parte în sensul că va fi stabilit cuantumul despăgubirilor pentru daune morale

la 27.000 Euro.

Se vor păstra

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta M.B.L. împotriva deciziei civile nr. 230 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la suma de 27000 Euro.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 aprilie 2011.