ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5254/2011

Prin decizia civilă nr. 323A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 1248 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în contradictoriu cu reclamanta S.F.M.; s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri; s-a menținut în rest sentința apelată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1248 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4112/115/2009 a fost admisă în parte cererea în pretenții precizată formulată de reclamanta S.F.M.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș–Severin. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 25.000 euro.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată precizată la 23 iunie 2010, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 250.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul Ț.M., ca urmare a deportării acestuia în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951-15 septembrie 1956. Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele administrate rezultă că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de sus-menționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, care a fost privat de libertate în perioada 18 iunie 1951-15 septembrie 1956 prin măsura strămutării impusă de autorități. Reclamanta este moștenitoarea numitului Ț.M., decedat la data de 09 iunie 2008, în calitate de fiică. Defunctul Ț.M. a fost strămutat, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea C., jud. Caraș-Severin, în localitatea C.N. (E.) - Călărași. Pin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 15 septembrie 1956, acestuia i-a fost ridicată restricția domiciliară.

Din declarația martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp cu familia reclamantei, rezultă că strămutarea tatălui reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acestuia și a familiei sale, precum și asupra situației sale materiale. Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcat într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală.

Prin modul în care s-a făcut ridicarea și ulterior deplasarea tatălui reclamantei în localitatea unde i s-a impus domiciliul forțat, acestuia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic. Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat acestuia de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Pe perioada strămutării, tatăl reclamantei a lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportat, tatăl reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării. Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei. Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii , ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

Din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) și b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Din probele administrate rezultă că defunctul Ț.M.

a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, având conform hotărârii nr. 378 din 14 august 1990, o indemnizație de 1.048 RON lunar. Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța consideră că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de tatăl său) are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Asupra apelului formulat de către pârât, s-au reținut următoarele: Ulterior pronunțării sentinței, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 care este aplicabilă și prezentului proces (art. II din ordonanță). Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea astfel modificată, beneficiază de măsuri reparatorii și descendenții de gradul I ai persoanelor care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic, situație în care se încadrează reclamanta. Tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei.

Având în vedere limitele stabilite de ordonanța de modificare, Curtea a reținut că nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa.

De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

Prima instanță a avut în vedere aceste criterii și, contrar susținerilor apelantului, a avut în vedere și faptul că antecesorul reclamantei a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 115/1990. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. 1. Recursul declarat de reclamantă. 1. Hotărârea atacată este lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, nepronunțându-se în nici un fel asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, fie în sensul sesizării Curții Constituționale și suspendării judecării cauzei, fie prin respingerea excepției ca inadmisibilă.

Excepția de neconstituționalitate a ridicat-o în scris la termenul din data de 06 octombrie 2010, termen la care instanța a rămas în pronunțare. În ce privește art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Din motivarea hotărârii atacate, rezultă că instanța de apel a apreciat că suma de 25.000 euro acordată de instanța de fond cu titlul de despăgubiri nu se încadrează în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010. Hotărârea este nelegală pentru că O.U.G. nr. 62/2010 este neconstituțională, arătând argumentele care susține acest lucru. 2. Recursul declarat de pârât. - În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată și completată de OU.G.

nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri morale și despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu anumite condiții și limite impuse în mod expres de norma legală. În speță, reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege. Dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009 cu o altă măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". - Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1 1 ) din aceeași lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. Reclamanta menționează că singura compensație oferită de Statul Român a fost o indemnizație lunară, în temeiul hotărârii din 18 decembrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, care reprezintă în realitate o reparare a acestuia, în sensul unei compensări sau satisfacții compensatorii.

- Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Suma acordată, în cuantum de 3.000 euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Acestea nu pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare.

Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmarea aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de cei doi recurenți, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate în parte, în sensul celor ce urmează: - Motivul de recurs referitor la excluderea situației reclamantei din ipotezele avute în vedere de lege nu este fondat și , sub acest aspect, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât. Chiar pârâtul invocă în susținerea motivului de recurs dispozițiile art. 5 al Legii nr. 221/2009, modificate, în care se reglementează situația atât a celor care au fost suspuși unei măsuri administrative cu caracter politic, cât și a celor care au suferit condamnări cu caracter politic, neavându-i în vedere numai pe aceștia din urmă.

- În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel l-a redus de la 25.000 euro la 5.000 euro și, pentru a proceda astfel, a reținut adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 4446/01.07.2010. Criticile formulate de recurenta reclamantă la adresa deciziei nu vor mai fi analizate distinct de Înalta Curte, deoarece ele au făcut obiect de analiză și în fața Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Aceasta a fost situația în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010, unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința Tribunalului, nedefinitivă ca urmare a declarării apelului. Curtea Constituțională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă – deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 – și consideră că acesta este determinant de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză, neavând astfel o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de contencios constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și principiul egalității și interzicerii discriminării reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Curtea Constituțională a arătat că în același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului indicând, hotărârea din 8 martie 2006, pronunțată în cauza Blecic împotriva Croației, parag. 81. Față de aceste considerente, recursul declarat de reclamantă apare ca fiind fondat și urmează a fi admis, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Făcând aplicarea legii modificate și stabilind cuantumul despăgubirilor la maximul din ordonanță, instanța de apel nu s-a mai preocupat de analiza criticilor referitoare la cuantumul acordat de prima instanță și la ca criteriile de cuantificare invocate prin cererea de apel. Având în vedere că sub aspectul cuantumului despăgubirilor, temeiul de drept avut în vedere a fost declarat neconstituțional, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită ambele recursuri, să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel – care va avea în vedere și celelalte critici formulate de către pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta S.F.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 323A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.