ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5254/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5254/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin decizia civilă

nr.

323A din 06 octombrie 2010 a Curții

de Apel

Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva sentinței civile nr. 1248 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în contradictoriu cu reclamanta S.F.M.; s-a schimbat în parte sentința apelată în

sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro

cu titlu de despăgubiri; s-a menținut în rest sentința apelată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1248 din 23 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4112/115/2009 a fost admisă

în parte cererea în pretenții precizată formulată de reclamanta S.F.M. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș–Severin. Pârâtul a fost obligat să plătească

reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 25.000 euro.

Pentru a dispune astfel,

instanța a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată precizată la 23

iunie 2010, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat

să-i plătească suma de 250.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de tatăl său, defunctul Ț.M., ca urmare a deportării acestuia în Bărăgan,

în perioada 18 iunie 1951-15 septembrie 1956.

Potrivit dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin.

(1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia,

soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele administrate

rezultă că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de sus-menționatele articole

pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de tatăl său, care a fost privat de libertate în perioada 18 iunie 1951-15

septembrie 1956 prin măsura strămutării impusă de autorități.

Reclamanta este moștenitoarea

numitului Ț.M., decedat la data de 09 iunie 2008, în calitate de fiică.

Defunctul Ț.M. a fost

strămutat, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea

C., jud. Caraș-Severin, în localitatea C.N. (E.) - Călărași.

Pin decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, la data de 15 septembrie 1956, acestuia i-a fost ridicată restricția

domiciliară.

Din declarația martorului

audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp cu

familia reclamantei, rezultă că strămutarea tatălui reclamantei a avut consecințe

grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acestuia și a familiei sale, precum

și asupra situației sale materiale.

Persoanele supuse strămutării

au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri,

animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate

și transportate într-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în

condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul

impus a fost debarcat într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență

medicală.

Prin modul în care s-a

făcut ridicarea și ulterior deplasarea tatălui reclamantei în localitatea unde i

s-a impus domiciliul forțat, acestuia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic și

psihic.

Condițiile găsite la domiciliul

forțat au cauzat acestuia de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic.

Prin strămutarea în altă

zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea

în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și

plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților

de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp,

a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind

grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Această măsură, prin condițiile

concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de

libertate.

Pe perioada strămutării,

tatăl reclamantei a lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea

comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii

impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportat,

tatăl reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data

deportării.

Casa în care a locuit

a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine

familiei.

Bunurile mobile și imobile

ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane

străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate,

persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și

foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii , ori mult mai prost plătit

decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul

la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind

excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un

loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu,

îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate

sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se

acorde despăgubiri morale.

Din interpretarea gramaticală

a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că atât persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, interpretare determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute

la lit. a) și b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse

într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza

normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Din probele administrate

rezultă că defunctul Ț.M. a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990,

având conform hotărârii nr. 378 din 14 august 1990, o indemnizație de 1.048 RON

lunar.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu

art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța consideră că atât

timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de tatăl său)

are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport

cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Asupra apelului formulat

de către pârât, s-au reținut următoarele:

Ulterior pronunțării sentinței,

Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 care este aplicabilă

și prezentului proces (art. II din ordonanță).

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) pct. 2 din Legea astfel modificată, beneficiază de măsuri reparatorii

și descendenții de gradul I ai persoanelor care au făcut obiect al unor măsuri administrative

cu caracter politic, situație în care se încadrează reclamanta.

Tribunalul a stabilit

în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor

morale cuvenite reclamantei.

Având în vedere limitele

stabilite de ordonanța de modificare, Curtea a reținut că nici sistemul nostru legislativ

și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele

morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu

poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică

a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate

acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea

unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură

a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată

împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul

ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru

care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial

trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o

situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de

ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei

ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din

punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând

că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în

cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

Prima instanță a avut

în vedere aceste criterii și, contrar susținerilor apelantului, a avut în vedere

și faptul că antecesorul reclamantei a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege

nr. 115/1990.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs ambele părți.

reclamantă.

lovită de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru

că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, nepronunțându-se

în nici un fel asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. I și

art. II din O.U.G. nr. 62/2010, fie în sensul sesizării Curții Constituționale și

suspendării judecării cauzei, fie prin respingerea excepției ca inadmisibilă.

Excepția de neconstituționalitate

a ridicat-o în scris la termenul din data de 06 octombrie 2010, termen la care instanța

a rămas în pronunțare.

În ce privește art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Din motivarea hotărârii

atacate, rezultă că instanța de apel a apreciat că suma de 25.000 euro acordată

de instanța de fond cu titlul de despăgubiri nu se încadrează în limitele prevăzute

de O.U.G. nr. 62/2010.

Hotărârea este nelegală

pentru că O.U.G. nr. 62/2010 este neconstituțională, arătând argumentele care susține

acest lucru.

pârât.

- În conformitate cu prevederile

art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, modificată și completată de OU.G. nr. 62/2010, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri morale și despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, cu anumite condiții și limite impuse în

mod expres de norma legală.

În speță, reclamanta nu

a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a

primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea

de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni

nu poate adăuga la lege.

Dispozițiile art. 1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 arată fără echivoc ce înseamnă condamnări

cu caracter politic, și anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate face

distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009 cu o altă

măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept

„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

- Potrivit prevederilor

art. 5 alin. (1

1

) din aceeași lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se

limita la acestea, și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

Reclamanta menționează

că singura compensație oferită de Statul Român a fost o indemnizație lunară, în

temeiul hotărârii din 18 decembrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin pentru

aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, care reprezintă în realitate

o reparare a acestuia, în sensul unei compensări sau satisfacții compensatorii.

- Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Suma acordată, în cuantum

de 3.000 euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor

de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale fiind nemateriale,

nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală,

la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciile morale pot

fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii

prejudiciului. Acestea nu pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii

generale lăsate la aprecierea instanței de judecată care va stabili cuantumul bănesc

al prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat

prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un

judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului,

cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este

supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere,

urmarea aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele

negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității. Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real suferit.

Gravitatea prejudiciului

constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării

prejudiciilor morale.

Este necesar ca cel care

pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte

în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au

fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare

a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate de cei doi recurenți, Înalta Curte constată că

acestea sunt fondate în parte, în sensul celor ce urmează:

- Motivul de recurs referitor

la excluderea situației reclamantei din ipotezele avute în vedere de lege

nu este fondat și , sub

acest aspect, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate

de recurentul-pârât.

Chiar pârâtul invocă în

susținerea motivului de recurs dispozițiile art. 5 al Legii nr. 221/2009, modificate,

în care se reglementează situația atât a celor care au fost suspuși unei măsuri

administrative cu caracter politic, cât și a celor care au suferit condamnări cu

caracter politic, neavându-i în vedere numai pe aceștia din urmă.

- În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel l-a redus de la 25.000 euro la 5.000

euro și, pentru a proceda astfel, a reținut adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 publicată

în M. Of. nr. 4446/01.07.2010.

Criticile formulate de

recurenta reclamantă la adresa deciziei nu vor mai fi analizate distinct de Înalta

Curte, deoarece ele au făcut obiect de analiză și în fața Curții Constituționale,

care, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate

a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009.

În motivarea deciziei,

Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispozițiile

Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate și completate se aplică proceselor

și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească

definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Aceasta a fost situația

în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința Tribunalului,

nedefinitivă ca urmare a declarării apelului.

Curtea Constituțională

a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă – deși au depus cereri în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 – și consideră că

acesta este determinant de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză, neavând astfel o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de contencios

constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și principiul egalității

și interzicerii discriminării reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

în Protocolul nr. 12, dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituția României, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor

în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși

nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în

vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul

aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept

material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Curtea Constituțională

a arătat că în același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

indicând, hotărârea din 8 martie 2006, pronunțată în cauza Blecic împotriva Croației,

parag. 81.

Față de aceste considerente,

recursul declarat de reclamantă apare ca fiind fondat și urmează a fi admis, în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Făcând aplicarea legii

modificate și stabilind cuantumul despăgubirilor la maximul din ordonanță, instanța

de apel nu s-a mai preocupat de analiza criticilor referitoare la cuantumul acordat

de prima instanță și la ca criteriile de cuantificare invocate prin cererea de apel.

Având în vedere că sub

aspectul cuantumului despăgubirilor, temeiul de drept avut în vedere a fost declarat

neconstituțional, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., să admită ambele recursuri, să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel – care va avea în vedere și celelalte critici formulate

de către pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta S.F.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 323A din 06 octombrie

2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia și trimite

cauza pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2011.