ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3079/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3079/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 501 din 25 martie 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantei J.S. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a fost

obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, în lei la cursul B.N.R. din

ziua plății, către reclamantă, reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că legitimitatea procesuală a

reclamantei este dovedită, în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Legea

nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după

moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până

la gradul al II-lea inclusiv).

Astfel, în raport de

jurisprudența C.E.D.O., a respectării articolul 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, și în temeiul Legii nr. 221/2009,

instanța a admis, în parte, acțiunea reclamantei pentru următoarele

considerente:

Conform dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate, printre altele, pe decizia nr. 200/1951

a Ministerului Afacerilor Interne (lit. e)).

Potrivit art. 5 din aceeași

lege, orice persoană care a făcut obiectul unor masuri administrative cu

caracter politic poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din analiza actelor

aflate la dosar rezultă că reclamanta, la data de 18 iunie 1951, a fost

deportată din localitatea de domiciliu Socol, județul Caraș-Severin, în

localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului.

La data la care

reclamanta a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație

materială bună, fiind cunoscută în localitate.

Obligată să lase în

urmă tot ceea ce a avut, reclamanta, deportată în Bărăgan, nu a avut casă,

documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei J/

142 din 18 ianuarie 2001, emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul

Apărării Naționale, reclamanta J.S. (născută D.), împreună cu familia sa, au

făcut obiectul deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu

obligatoriu în localitatea Feteștii Noi, iar prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955

de la data de 27 iulie 1955, reclamantei și familiei sale li s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

Prin hotărârea 266

din 08 august 1990, Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege

nr. 118/1990, a acordat reclamantei J.S., în baza adeverinței din 11 iulie 1990,

eliberată de Primăria Socol, o indemnizație lunară de 949 lei, cu titlu de

despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada

comunistă.

Prin documentele

depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispozițiile art.

3 și 5 din Legea nr. 221/2009, care o îndreptățesc la a solicita obligarea

statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie

atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește, însă,

cuantumul acestor daune morale, instanța apreciază că suma de 500.000 euro,

solicitată prin acțiunea introductivă, este exagerată.

Nu au fost însușite

susținerile pârâtului, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu și cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot

beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

Din interpretarea

gramaticală a art. 5 alin. (1) din Lege, cea logico-sistematică față de titlul

legii și cea teleologică, rezultă că și persoanele care au suferit măsuri

administrative cu caracter politic pot să beneficieze de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial, al

daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Instanța a considerat

că antecesorul reclamantei și chiar reclamanta, personal, au fost împiedicați

să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din

punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un

statut corespunzător așteptării lor.

Privarea de libertate

de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în

consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința,

inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic, cauzate de pierderea

confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală

încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a

persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la

domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului

1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art.

48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală, de către stat, a

pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce,

celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de

măsuri lezează demnitatea, onoarea.

A fost avută în

vedere și împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, aceasta era

cunoscută ca o persoană deosebită, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantei,

ca măsură administrativă abuzivă, ea a fost lipsită de posibilitatea de a

continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 250.000 euro.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 222/ A din 16 iunie 2010, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a schimbat,

în parte, sentința apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la

suma de 100.000 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței.

Astfel, Curtea a considerat

că nu pot fi însușite susținerile apelantului, potrivit cărora numai persoanele

condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit.

În acest sens, art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, stabilește că:

„(1) Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:

- acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Din interpretarea

gramaticală a textului de lege mai sus menționat, rezultă, fără echivoc, că,

atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să

beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

interpretare care este determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit.

a) și b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o

enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei

prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare

este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art.

5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile

administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

De asemenea, metoda

de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmăriră de

legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral

suferit, tuturor persoanelor care, în regimul totalitar, au avut condamnări cu

caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic,

finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin

care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, într-adevăr, prin

deportarea reclamantei, mamei, tatălui, bunicii și fraților săi, în Câmpia

Bărăganului, pe o perioadă de peste 4 ani, au fost lezate libertatea,

demnitatea și onoarea acestora, care sunt valori esențiale ale personalității

umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercusiuni ulterioare asupra

vieții ulterioare a membrilor familiei.

Cu toate acestea,

acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se

transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului.

Prin urmare, Curtea a

constatat că suma de 100.000 euro (câte 25.000 euro pentru fiecare dintre cele

4 persoane: reclamanta, părinții și bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane.

Ca atare, în baza art.

296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtului și a schimbat, în parte,

sentința atacată, în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000

euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri

pentru daunele morale cauzate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

criticând-o pentru următoarele motive:

pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Conform art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubirii doar pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, nu și în cazul măsurilor

administrative având acest caracter.

În speță, reclamanta

nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege

pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Dispozițiile art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009 arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări

cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul

acestei legi cu o altă măsură luată împotriva reclamantei, având în vedere

principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care

constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare

bănească.

acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseși

drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

decizia civilă recurată, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport

de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte

valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,,specifice

naturii prejudiciului”.

Prejudiciul moral nu

poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea

instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat

prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință în raport de care un

judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda

reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă

unor criterii precise de determinare.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere, urmare aplicării, de către instanța de judecată, a

criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale, instanța trebuie să țină cont și de criteriul echității.

Cuantificării prejudiciului

moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

În privința

prejudiciului moral, instanța apreciază, de la caz la caz, dacă repararea

trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă

nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune

morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu

și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală

și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel

care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care

să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se

poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar, pe fond,

respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă

nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este

nefondat, pentru următoarele considerente:

susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci

și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest

sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.

Într-adevăr, la lit.

a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului

gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Instanța de apel a

procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea cauzei, nu s-a

rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere și perspectiva

interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării

mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit.

a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter

politic.

Astfel după cum

rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, în mod

corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din

preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru

repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenția legiuitorului a fost

de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost

condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din

aceleași motive.

Scopul

legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat, ulterior, prin adoptarea

O.U.G. nr. 62/2010, care, la art. I pct. 1, prevedea că „

La art. 5, alin. 1,

lit. a) se modifică și va avea următorul cuprins:

a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la:

1).

10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic…”.

Chiar

dacă art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional,

prin decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru

rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din

cererea de recurs a pârâtului.

Din

expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență

menționate, rezultă că aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim

echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un

nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009

în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita

cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima

opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv)

pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în

care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în

discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare,

recunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură

administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

În consecință, din

acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2). Este adevărat că,

în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani

și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au

un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează

drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la

onoare și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate,

de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, nu

poate fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a

unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele

îndurate.

Banii trebuie admiși

printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică

pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei

pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei

acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt

că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca

modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic.

Este motivul pentru

care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială

a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de

reclamantă și familia sa, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat

acesteia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma

aplicării acestei măsuri.

O atare soluție este

în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin

condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci

recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă,

însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.

3). Contrar

susținerii recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor

morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație

conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi

avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a

actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”,

iar potrivit art. 5 alin. (1)

1

, „la stabilirea cuantumului

despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în

considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …”.

Rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de

fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa

cum este ea înfățișată prin criticile recurentului - pârât.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul

reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și

actul normativ invocat în recurs.

În consecință, nici

această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4). Recurentul a

contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie

să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce

se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la

criteriile aplicabile în materie, deci, o chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte

dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur

teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport

de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea

proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantei și familiei sale în

timpul în care au locuit în localitatea unde au fost mutați și ulterior întoarcerii

în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul – lege nr.

118/1990).

Deși se referă la

necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu

arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul

nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamantei.

Cenzurarea

temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda

la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Pe de altă parte,

recurentul a mai susținut că reclamanta trebuia să indice un minimum de

argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile

personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel

ținând seama, în raport și de susținerile părții, la stabilirea întinderii

compensației materiale, de indemnizația primită de aceasta în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării și de suferința fizică și

psihică produsă acesteia, precum și membrilor familiei pentru care poate

solicita despăgubiri, respectiv bunica și părinții, prin însuși faptul

strămutării, din care derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la

care ei au fost supuși.

Prin urmare, și cu

privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de

nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu

cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale

în cuantificarea daunelor acordate.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

împotriva deciziei nr. 222/ A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 aprilie 2011.