ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 117/115 din 08 ianuarie 2010, ulterior

precizată, scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta B.P. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței, prin hotărârea ce o va da, să fie obligat pârâtul, ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată față de aceasta, la

plata sumei de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.

Prin sentința civilă nr.

733 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr.

117/115/2010, s-a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată

de reclamanta B.P., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro,

la data executării.

Pentru a pronunța

această hotărâre Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate rezultă că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de

susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în

perioada 18 iunie 1951 - 06 ianuarie 1956 prin măsura strămutării impusă de

autorități.

Reclamanta a fost

strămutată, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din

localitatea Comorâște-Oravița, jud. Caraș-Severin, în localitatea Borcea Nouă,

jud. Călărași.

Pin Decizia M.A.I. nr.

6100/1955, la data de 06 ianuarie 1956, acesteia i-a fost ridicată restricția

domiciliară.

Din declarația

martorei audiate în cauză, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași

perioadă de timp și în aceeași localitate cu reclamanta, rezultă că strămutarea

reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a

acesteia și a familiei sale, precum și asupra situației sale materiale.

Persoanele supuse

strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și

presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile

materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de

marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință,

alimente, apă, asistență medicală.

Prin modul în care

s-a făcut ridicarea și, ulterior, deplasarea reclamantei în localitatea unde i

s-a impus domiciliul forțat, acesteia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic

și psihic. De asemenea, condițiile găsite la domiciliul forțat i-au cauzat un

grav prejudiciu fizic și psihic.

Prin strămutarea în

altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de

comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a

satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora,

constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și

destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă,

apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică și

psihică a persoanei deportate.

Din declarația

martorei audiate rezultă că reclamanta și familia sa au fost nevoiți să-și

construiască un bordei în pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind

izolați de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de

sârmă și pază armată.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări

privative de libertate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii,

duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația reclamantei.

Pe perioada

strămutării, aceasta a lucrat forțat, alături de părinții săi, într-o

gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru

procurarea alimentelor.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a

fost deportată, reclamanta nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale

lăsate la data deportării.

Bunurile mobile și

imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării

de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în

comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Din interpretarea

gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să

beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a

și b (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind

cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse

în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare

este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico - sistematică a art.

5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile

administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

Finalitatea urmărită

de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral

suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu

caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic,

finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin

care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Prin decizia nr. 391/

A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis

apelul declarat de pârât, s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că

s-a respins acțiunea reclamantei B.P.

Fără a supune

analizei motivele de apel invocate de pârât, Curtea, examinând hotărârea

atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și în raport

de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că

apelul pârâtului este întemeiat, fiind admis, pentru următoarele considerente:

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția

României.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aceasta avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă, o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față, nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune, cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ.,

introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire,

respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în

acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele

prezentate anterior, Curtea de apel a reținut că nu mai prezintă nici o

relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant

hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai

mult cu cât, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea,

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.P.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează netemeinicia și nelegalitatea sentinței

recurate sub următoarele aspecte:

a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima

instanță sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci este

aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior publicării sale.

Se susține acest

punct, având în vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea

principiului neretroactivității legii și a speranței legitime ce decurge

dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.

În consecință,

aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu

este supusă principiului neretroactivității legii, respectării prevederilor

Convenției și, nu în ultimul rând, jurisprudenței C.E.D.O.

principiului egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu

sunt diferite.

Se susține că, în

sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croației - paragraful 8).

respectarea principiului egalității în drepturi și necreerii unor situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive,

ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 137/2008, coroborat cu art.

16 din Constituția României (Egalitatea în drepturi alin. (1) - Cetățenii sunt

egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără

discriminări și art. 20 alin. (2) - Dacă nu există neconcordanțe între pacte și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile coroborate cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Față de aceste

motive, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor

morale în cuantumul solicitat în acțiune.

În drept, se invocă art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând recursul în

limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge,

pentru considerentele ce succed:

Referitor la

criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate și din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la

care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai

sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme

la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva deciziei nr. 391/ A

din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 martie 2012.