ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 117/115 din 08 ianuarie 2010, ulterior precizată, scutită de plata taxei judiciare de timbru, reclamanta B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, prin hotărârea ce o va da, să fie obligat pârâtul, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată față de aceasta, la plata sumei de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit. Prin sentința civilă nr. 733 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 117/115/2010, s-a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanta B.P., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș-Severin. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data executării. Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul Caraș-Severin a reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele administrate rezultă că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 06 ianuarie 1956 prin măsura strămutării impusă de autorități. Reclamanta a fost strămutată, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Comorâște-Oravița, jud. Caraș-Severin, în localitatea Borcea Nouă, jud. Călărași. Pin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 06 ianuarie 1956, acesteia i-a fost ridicată restricția domiciliară. Din declarația martorei audiate în cauză, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp și în aceeași localitate cu reclamanta, rezultă că strămutarea reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acesteia și a familiei sale, precum și asupra situației sale materiale.

Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală. Prin modul în care s-a făcut ridicarea și, ulterior, deplasarea reclamantei în localitatea unde i s-a impus domiciliul forțat, acesteia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic.

De asemenea, condițiile găsite la domiciliul forțat i-au cauzat un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică și psihică a persoanei deportate. Din declarația martorei audiate rezultă că reclamanta și familia sa au fost nevoiți să-și construiască un bordei în pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolați de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă și pază armată.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii, duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamantei. Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forțat, alături de părinții săi, într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru procurarea alimentelor. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, reclamanta nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare. La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a și b (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico - sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire. Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Prin decizia nr. 391/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei B.P. Fără a supune analizei motivele de apel invocate de pârât, Curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul pârâtului este întemeiat, fiind admis, pentru următoarele considerente: Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aceasta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă, o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față, nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune, cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele prezentate anterior, Curtea de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.P. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate sub următoarele aspecte: 1. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanță sau căi de atac), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă, eventual, cauzelor înregistrate ulterior publicării sale.

Se susține acest punct, având în vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului neretroactivității legii și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. În consecință, aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității legii, respectării prevederilor Convenției și, nu în ultimul rând, jurisprudenței C.E.D.O. 2. Nerespectarea principiului egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Se susține că, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croației - paragraful 8). 3. Se impune respectarea principiului egalității în drepturi și necreerii unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 din Constituția României (Egalitatea în drepturi alin. (1) - Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări și art. 20 alin. (2) - Dacă nu există neconcordanțe între pacte și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile coroborate cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Față de aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat în acțiune. În drept, se invocă art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva deciziei nr. 391/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.