ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 826 din 12 mai  2010,

pronunțată în Dosar nr. 810/115/2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în

parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanta M.M.,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Caraș - Severin, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei

contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data executării, luând act de

renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind constatarea caracterului

politic al condamnării.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art.

3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar, conform dispozițiilor art.

5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum

și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate, prima instanță a reținut că reclamanta întrunește condițiile

prevăzute de aceste articole, pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în

perioada 18 iunie 1951 - 19 decembrie 1955, prin măsura strămutării impusă de

autorități.

Reclamanta a fost

strămutată, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din

localitatea Zlatița, jud. Caraș - Severin, în localitatea Feteștii Noi -

Fetești. Prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 19 decembrie 1955,

acesteia i-a fost ridicată restricția domiciliară.

Din declarația

martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată, în aceeași

perioadă de timp cu reclamanta și în aceeași localitate, a rezultat că

strămutarea reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și

fizice a acesteia și a familiei sale, precum și asupra situației sale

materiale.

Astfel, măsura

strămutării, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut

echivalentul unei condamnări privative de libertate; limitarea libertății de

mișcare reprezentând o privare de libertate, din cauza naturii, duratei,

modalității de executare, ce poate fi considerată ca afectând, în mod

determinant, situația reclamantei.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a

fost deportată, reclamanta nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale

lăsate la data deportării. Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare

avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei. Bunurile

mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada

deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de

degradare.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Din probele

administrate, a rezultat că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege

nr. 118/1990, având o indemnizație de 901 lei lunar.

Față de gravele

prejudicii morale suferite de aceasta, prima instanță a apreciat că suma de

câte 50.000 euro, pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării, ar

reprezenta o despăgubire echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș - Severin, solicitând admiterea acestuia, schimbarea

sentinței civile apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.

210 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a

schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de

reclamanta M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat

apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar,

de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune, în cauză, soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., solicitând

admiterea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind

temeinică și legală.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este netemeinică, nelegală și nedreaptă, întrucât, din probele

administrate, a rezultat că recurenta întrunește condițiile prevăzute de lege

pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de ea și familia sa, care a fost privată de libertate, prin măsură strămutării

impusă de autoritățile acelei perioade.

Aceste măsuri au dus

la dezumanizarea și încălcarea demnității sale, iar scopul acestora era de

exterminare, aplicarea măsurilor continuând și după întoarcerea sa în

localitatea de domiciliu, pe plan moral, social, și mai ales profesional,

fiindu-i aproape imposibil să înlăture efectele condamnării sale.

Stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doza de

aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în

situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

se constată că recurenta reclamantă M.M. nu se referă, în conținutul motivelor

de recurs, la efectul deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, aplicate de instant de apel, care au determinat și

schimbarea soluției pronunțate de instanța de fond, cu consecința respingerii

cererii de chemare în judecată, ci face considerații care privesc fondul

cauzei, respectiv îndeplinirea condițiilor legale pentru repararea

prejudiciului moral și cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în acest

sens, ce nu se mai impun a fi analizate în raport de Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

pentru instanțe.

În acest sens, prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care

constituia temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional, astfel cum, în mod legal, a apreciat

și instanța de apel.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta M.M. beneficia de un bun sau cel puțin de o speranta

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi

fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În același sens, nu

se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege

și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În acest cadru

normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva

deciziei nr. 210 din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 210 din

14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.