ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 826 din 12 mai 2010, pronunțată în Dosar nr. 810/115/2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanta M.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș - Severin, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro, la data executării, luând act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele administrate, prima instanță a reținut că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de aceste articole, pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 19 decembrie 1955, prin măsura strămutării impusă de autorități. Reclamanta a fost strămutată, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Zlatița, jud. Caraș - Severin, în localitatea Feteștii Noi - Fetești. Prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 19 decembrie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricția domiciliară. Din declarația martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată, în aceeași perioadă de timp cu reclamanta și în aceeași localitate, a rezultat că strămutarea reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acesteia și a familiei sale, precum și asupra situației sale materiale.

Astfel, măsura strămutării, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate; limitarea libertății de mișcare reprezentând o privare de libertate, din cauza naturii, duratei, modalității de executare, ce poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situația reclamantei. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, reclamanta nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării. Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei. Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, având o indemnizație de 901 lei lunar. Față de gravele prejudicii morale suferite de aceasta, prima instanță a apreciat că suma de câte 50.000 euro, pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării, ar reprezenta o despăgubire echitabilă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței civile apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 210 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta M.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune, în cauză, soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., solicitând admiterea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este netemeinică, nelegală și nedreaptă, întrucât, din probele administrate, a rezultat că recurenta întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea și familia sa, care a fost privată de libertate, prin măsură strămutării impusă de autoritățile acelei perioade. Aceste măsuri au dus la dezumanizarea și încălcarea demnității sale, iar scopul acestora era de exterminare, aplicarea măsurilor continuând și după întoarcerea sa în localitatea de domiciliu, pe plan moral, social, și mai ales profesional, fiindu-i aproape imposibil să înlăture efectele condamnării sale.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, se constată că recurenta reclamantă M.M.

nu se referă, în conținutul motivelor de recurs, la efectul deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicate de instant de apel, care au determinat și schimbarea soluției pronunțate de instanța de fond, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ci face considerații care privesc fondul cauzei, respectiv îndeplinirea condițiilor legale pentru repararea prejudiciului moral și cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate în acest sens, ce nu se mai impun a fi analizate în raport de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe.

În acest sens, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care constituia temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional, astfel cum, în mod legal, a apreciat și instanța de apel.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta M.M.

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranta legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În același sens, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 210 din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 210 din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.