ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3178/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.E., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 200.000 euro, la data executării.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Reclamanta întrunește condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, care a fost privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 prin măsura strămutării impusă de autorități.

Reclamanta este moștenitoarea numitei B.E., decedată în anul 1981, în calitate de fiică. B.E. a fost strămutată, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea T.M., județul Caraș-Severin, în localitatea J.N.-F. Prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iunie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricția domiciliară. În toată perioada de timp în care mama sa a fost strămutată, reclamanta (născută în anul 1941) a rămas în îngrijirea bunicilor, fiind lipsită de ocrotirea maternă. Din declarația martorei audiate, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp cu mama reclamantei, rezultă că strămutarea mamei reclamantei a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acesteia și a familiei sale, precum și asupra situației sale materiale.

Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală. Prin modul în care s-a făcut ridicarea și ulterior deplasarea mamei reclamantei în localitatea unde i s-a impus domiciliul forțat, acesteia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic.

Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat acesteia de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost separată de familia sa de fiica sa (reclamanta). Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestor constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihic persoanei deportate.

Din declarația martorei audiate rezultă că mama reclamantei a fost nevoită să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată. Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutare datorită naturii, duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând mod determinant situația mamei reclamantei. Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forțat într-o gospodărie agricolă; aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localități de unde a fost deportată, mama reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunuri materiale lăsate la data deportării. Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare. Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare. La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoane strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Din probele administrate nu rezultă că mama reclamantei a beneficiat de altă măsură reparatorie.

Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 CEDO, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța consideră că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de mama sa) are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Față de gravele prejudicii morale suferite de aceasta, instanța apreciază că suma de câte 50.000 euro pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă despăgubire.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 27 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 226 din 17 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 25.000 euro cu titlu de daune față de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale patrimoniale - drepturilor la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la intimitate și la liniște, la sensibilitate, afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime în restrângerii posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situație profesională sau cea socială. Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Convenția Europeană a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În speța de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată reclamantei, de 25.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit. În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moștenitoare legală, fiică a defunctei mame B.E., Curtea consideră că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 25.000 euro. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs, reclamanta M.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice Caraș-Severin. Reclamanta M.E. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece: - La cuantificarea sumei ce se acordă, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere al victimei. - Instanța de fond a analizat în mod corect situația de fapt, particulară, în care s-a aflat mama recurentei, persoană strămutată. Ministerul Finanțelor Publice critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece: - Suma acordată de instanța de apel, în cuantum de 25.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

- Mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, respectiv i-a fost aplicată măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955. Recursul declarat de reclamanta M.E. este nefondat. Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor de viață, la integritatea corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la intimitate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, demnitate, la prestigiu și la reputație, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime, în restrângerea posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răni, mutilări etc.) în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în corporale sau sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele caloriilor, defăimărilor precum și în orice alte prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Problema apărării daunelor morale a fost dintotdeauna diferită, datorită atât a faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurarea, cât și a faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă situația trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Curții Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă, pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moștenitoare legală, fără a defunctei mame B.E., Înalta Curte consideră că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică reprezintă suma de 25.000 euro.

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin este nefondat. Recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susținând că acesta este mult prea mare în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie și că lasă loc la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată și stabilită cu domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 în Bărăgan (localitatea J.N.

- F.), din localitatea T.M., județul Caraș-Severin. Or, față de această situație de fapt, în mod legal, instanța de apel a considerat că o sumă de 25.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă. Fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 25.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materia jurisprudențială, iar suma acordată, prin hotărâre recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, cum greșit susține recurentul. Prin mărirea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar numai să aibă caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure reclamata.

Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 25.000 euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se pretinde în recurs.

Și acesta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de victimă pe perioada dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu (18 iunie 1951 – 27 iulie 19955), determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de despăgubirea victimei.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte oarecum, pentru suferințele îndurate. De altfel, art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin măsura administrativă de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu. O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care nu limitează reparația pentru prejudiciu moral, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Cuantumul despăgubirilor bănești acordate în cauză, respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamantă. Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare. De asemenea și recursul reclamantei nu este fondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.E. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva deciziei nr. 182/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.