ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3178/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3178/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta M.E., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 200.000

euro, la data executării.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1),

orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia,

soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Reclamanta întrunește

condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, care a fost privată

de libertate în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 prin măsura strămutării impusă

de autorități.

Reclamanta este moștenitoarea

numitei B.E., decedată în anul  1981, în calitate de fiică.

B.E. a fost strămutată,

conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea

T.M., județul Caraș-Severin, în localitatea J.N.-F.

Prin decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, la data de 27 iunie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricția domiciliară.

În toată perioada de timp

în care mama sa a fost strămutată, reclamanta (născută în anul 1941) a rămas în

îngrijirea bunicilor, fiind lipsită de ocrotirea maternă.

Din declarația martorei

audiate, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp cu

mama reclamantei, rezultă că strămutarea mamei reclamantei a avut consecințe grave

asupra dezvoltării psihice și fizice a acesteia și a familiei sale, precum și asupra

situației sale materiale.

Persoanele supuse strămutării

au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri,

animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate

și transportate într-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în

condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul

impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență

medicală.

Prin modul în care s-a

făcut ridicarea și ulterior deplasarea mamei reclamantei în localitatea unde i s-a

impus domiciliul forțat, acesteia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic.

Condițiile găsite la domiciliul

forțat au cauzat acesteia de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât

mai mult cu cât aceasta a fost separată de familia sa de fiica sa (reclamanta).

Prin strămutarea în altă

zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea

în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și

plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestor constând în pierderea posibilităților

de îmbogățire spirituală, divertisment destindere pe o lungă perioadă de timp, a

fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind

grav vătămată integritatea fizică, psihic persoanei deportate.

Din declarația martorei

audiate rezultă că mama reclamantei a fost nevoită să-și construiască un bordei

în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră pământ, nebeneficiind de asistență

medicală, fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin

garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin condițiile

concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de

libertate.

Limitarea libertății de

mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutare datorită naturii, duratei,

modalității de executare, poate fi considerată ca afectând mod determinant situația

mamei reclamantei.

Pe perioada strămutării,

aceasta a lucrat forțat într-o gospodărie agricolă; aflată în apropierea comunității

de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii

impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localități de unde a fost deportată,

mama reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunuri materiale lăsate la data

deportării.

Casa în care a locuit

a fost găsită într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile și imobile

ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane

străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate,

persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și

foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit

decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul

la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind

excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un

loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu,

îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate

sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoane strămutate trebuie să i se

acorde despăgubiri morale.

Din probele administrate

nu rezultă că mama reclamantei a beneficiat de altă măsură reparatorie.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 CEDO, jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din

Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța consideră că

atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de mama

sa) are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în

raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de gravele prejudicii

morale suferite de aceasta, instanța apreciază că suma de câte 50.000 euro pentru

fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă despăgubire.

Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 182 din 27 mai 2010, a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 226 din 17

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin și pe cale de consecință:

a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul obligării Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 25.000 euro cu titlu de daune

față de reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Atingerile aduse persoanei

umane prin încălcarea drepturilor sale patrimoniale - drepturilor la viață, la integritate

corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală,

la intimitate și la liniște, la sensibilitate, afecțiuni și la dragoste, dreptul

la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și

la reputație - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii

morale.

Prejudiciile sau daunele

morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime în restrângerii

posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.),

în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății

ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile

sociale încercate de victimele calomniilor defăimărilor, precum și în orice alte

prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului.

Problema reparării daunelor

morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale

nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare,

cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată

chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste considerații

teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru

determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite

criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situație

profesională sau cea socială.

Un criteriu fundamental

însă, consacrat de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța

trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care

niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care

să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale,

fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Convenția

Europeană a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În speța de față, raportat

la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată reclamantei, de 25.000

euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit.

În aprecierea cuantumului

daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moștenitoare legală,

fiică a defunctei mame B.E., Curtea consideră că o despăgubire echitabilă pentru

aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă

suma de 25.000 euro.

Împotriva deciziei civile

mai sus menționată, au declarat recurs, reclamanta M.E. și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Reclamanta M.E. critică

decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece:

- La cuantificarea sumei

ce se acordă, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din

punct de vedere al victimei.

- Instanța de fond a analizat

în mod corect situația de fapt, particulară, în care s-a aflat mama recurentei,

persoană strămutată.

Ministerul Finanțelor

Publice critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. deoarece:

- Suma acordată de instanța

de apel, în cuantum de 25.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată

în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

- Mama reclamantei nu

a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, respectiv i-a fost aplicată măsura dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.

Recursul declarat de reclamanta

M.E. este nefondat.

Atingerile aduse persoanei

umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor de viață, la

integritatea corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul

la viață personală, la intimitate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiuni

și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, demnitate,

la prestigiu și la reputație, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale,

cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele

morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime, în restrângerea

posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răni, mutilări etc.) în

suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății

ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în corporale sau sănătății ori de

cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile

sociale încercate de victimele caloriilor, defăimărilor precum și în orice alte

prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului.

Problema apărării daunelor

morale a fost dintotdeauna diferită, datorită atât a faptului că suferințele morale

nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurarea,

cât și a faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și

câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Un criteriu fundamental

însă, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere,

stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză

de aproximare, însă situația trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul

moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele

morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Curții

Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale

are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă,

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În aprecierea cuantumului

daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moștenitoare legală,

fără a defunctei mame B.E., Înalta Curte consideră că o despăgubire echitabilă pentru

aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică reprezintă suma de 25.000 euro.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin este nefondat.

Recurentul-pârât contestă

cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susținând că acesta este mult prea

mare în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile

legale și jurisprudențiale în materie și că lasă loc la o îmbogățire fără justă

cauză a reclamantei.

Ca situație de fapt stabilită

pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură

a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare

că, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, fiind dislocată și stabilită cu domiciliu obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 în Bărăgan (localitatea J.N. - F.), din

localitatea T.M., județul Caraș-Severin.

Or, față de această situație

de fapt, în mod legal, instanța de apel a considerat că o sumă de 25.000 euro reprezintă

o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă.

Fixarea cuantumului daunelor

morale la suma de 25.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materia jurisprudențială,

iar suma acordată, prin hotărâre recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi

considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, cum greșit

susține recurentul.

Prin mărirea ei, suma

de bani acordată cu titlu de daune nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de

îmbogățire pentru victimă, dar numai să aibă caracter pur simbolic, ci ea trebuie

să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure

reclamata. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 25.000

euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația

ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie

juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității, cu

totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său

și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea

nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum, ar putea

constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victimă, cum greșit se

pretinde în recurs. Și acesta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanță

nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor

concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice

și fizice încercate de victimă pe perioada dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu (18 iunie 1951 – 27 iulie 19955), determinate de gravitatea vătămărilor

ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității, sănătății și libertății individuale,

deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească

acordată să constituie un mijloc imoral de despăgubirea victimei.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale, al căror scop este acela ca, de particularitățile fiecărui caz

în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte

oarecum, pentru suferințele îndurate.

De altfel, art. 3

lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri

ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin măsura administrativă

de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu.

O atare soluție este în

concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului

care nu limitează reparația pentru prejudiciu moral, ci recunoaște și dreptul la

despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat

se pretinde în recurs.

Cuantumul despăgubirilor

bănești acordate în cauză, respectă principiul proporționalității cu intensitatea

și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamantă.

Rezultă că legalitatea

hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare.

De asemenea și recursul

reclamantei nu este fondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta M.E. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva

deciziei nr. 182/A din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.