ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3504/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți, secția civilă, reclamanta G.E., în calitate de

descendentă a defuncților D.I. și D.M., a chemat în judecată Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea

pârâtului să-i plătească despăgubiri, conform art. l alin. (3), art. 3, art. 4

alin. (1), (2), (3) și (4), art. 5 alin. (1) lit. a) și b), alin. (4) din Legea

nr. 221/2009.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoare a defuncților D.I. - tatăl

său, decedat la 22 septembrie 1998 și D.M. - mama sa, decedată la 11 ianuarie

2008.

Părinții săi au fost

strămutați din localitatea Stignița, județul Mehedinți, în perioada 18 iunie

1951 - 20 decembrie 1955.

A arătat că nu a

beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și nici de cele ale Legii nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia civilă

nr. 44 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, a fost admisă

excepția necompetenței teritoriale a instanței și s-a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 161/101/20120, la data

de 1 martie 2010.

Ulterior, reclamanta

și-a precizat de mai multe ori cererea privind cuantumul despăgubirilor și calitatea

de moștenitor al defuncților, părinții ei, solicitând în total 10.000 euro

pentru ea și 10.000 euro pentru D.I., fratele său.

Prin Sentința civilă

nr. 1443 din 8 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a

admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, a respins capătul de

cerere privind acordarea de despăgubiri pentru fratele reclamantei D.I. și

obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în RON a sumei de 5.000

euro la data executării.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin.

(1), orice persoană care a făcut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acesteia soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Reclamanta este

moștenitoarea numiților D.I., decedat la 22 septembrie 1998 și D.M., decedată

la 11 ianuarie 2008, în calitate de fiică.

Defuncții D.I. și

D.M. au fost strămutați, conform Deciziei MAI nr. 200/1951, în data de 18 iunie

1951, din localitatea Stignița județul Mehedinți, în localitatea Tătaru Nou.

Prin Decizia MAI nr.

6200/1955, la data de 22 decembrie 1955, acestora le-a fost ridicată restricția

domiciliară.

Este de notorietate

că persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub

intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate

bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la

vagoanele de marfa în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație

necunoscută.

Prin strămutarea în

altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de

comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a

satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora,

constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și

destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă,

apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică,

psihică a persoanei deportate.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări

privative de libertate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii,

duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația reclamantei.

La reîntoarcerea în

comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Prin Sentința civilă

nr. 538 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosar nr.

119/115/2009, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri în nume propriu în

sumă de 45.000 euro în baza Legii nr. 221/2009.

De asemenea, aceasta

a beneficiat de despăgubiri în sumă de 907 RON în baza Decretului-lege nr.

118/1990.

Părinții acesteia,

D.M. și D.I. au beneficiat și ei de despăgubiri în baza Decretului-lege nr.

118/1990, respectiv câte 912 RON fiecare.

Referitor la

despăgubirile solicitate pentru fratele său D.I., în calitate de moștenitor al

defuncților părinți, instanța a constatat că acesta nu a formulat nici o

solicitare în acest sens, reclamanta neavând calitatea de a solicita aceste

despăgubiri în numele fratelui său, sens în care acest capăt de cerere a fost

respins, față de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât

reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de părinții săi),

are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în

raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Față de gravele

prejudicii morale suferite de aceștia, instanța a apreciat că suma de 5.000

euro ar reprezenta o echitabilă despăgubire.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 708/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei,

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Curtea a mai reținut

că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

În esență, se arată

că decizia recurată încalcă principiile egalității în drepturi și

neretroactivității legii.

Prin Deciziile nr.

1358 și 1360 din 2010, Curtea Constituțională a anulat o lege care a produs

efecte juridice, deschizând calea încălcării principiului fundamental al

neretroactivității legii.

Se susține că

judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării

cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost

introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, precum și faptul că

nu există egalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească

până la data de 15 noiembrie 2010 și cele care, din cauza tergiversării cauzei,

au pierdut această șansă.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel că

aceasta este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În acest sens, recurenta

invocă jurisprudența CEDO.

Se mai susține că,

întrucât legiuitorul nu a intervenit în termen de 45 de zile pentru a modifica

legea, nu este imputabil reclamantei și nu poate constitui un temei pentru

respingerea acțiunii.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

pârâtului, iar pe fond, admiterea acțiunii.

Intimatul-pârât a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de

Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulară a unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva Deciziei nr. 708/A din

7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM