ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1044 din 9 iunie 2010, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantelor M.G., S.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor contravaloarea în lei a sumei de câte 4.000 euro la data exercitării.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele administrate a rezultat că reclamantele întrunesc condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, acestea fiind private de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955I prin măsura strămutării impusă de autorități. Reclamantele au fost strămutate, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Vrani, jud. Caraș-Severin, în localitatea Roșeți. Pin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955I, acestora le-a fost ridicată restricția domiciliară. Din declarația martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași perioadă de timp cu reclamantele, a rezultat că strămutarea reclamantelor a avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acestora și a familiei lor, precum și asupra situației lor materiale.

Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus au fost debarcate într-un câmp, unde nu aveau locuință, alimente, apă, asistență medicală. Prin modul în care s-a făcut ridicarea și ulterior deplasarea reclamantelor în localitatea unde li s-a impus domiciliul forțat, acestora le-a fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic.

Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate. Din declarația martorului audiat a rezultat că reclamantele și familia lor au fost nevoite să-și construiască un bordei în pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolați de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii, duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamantelor. Pe perioada strămutării, acestea au lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportate, reclamantele nu au mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei. Bunurile mobile și imobile ale persoanelor deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare. La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) și lit. b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire. Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Din probele administrate a rezultat că reclamantele au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, având conform Hotărârilor nr. 647 din 5 septembrie 1990 și nr. 648 din 5 septembrie 1990, o indemnizație de câte 965 lei lunar. Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 30 din 21 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 1044/ PI din 9 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 491/115/2010 și rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele M.G. și S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu a putut subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege s-a plasat în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceia, în speță nu au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât și a schimba în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantele M.G. și S.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin. Împotriva deciziei mai sus menționată au declarat recurs reclamantele M.G. și S.C., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece: - Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării acestei decizii.

- Este vorba de hotărâri judecătorești nedefinitive care nu au puterea lucrului judecat Recursul declarat de reclamantele M.G. și S.C. este nefondat pentru cele ce preced: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele M.G. și S.C. împotriva deciziei nr. 301/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.