ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 1044 din 9 iunie 2010, a admis în parte acțiunea precizată

a reclamantelor M.G., S.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și pe cale

de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor contravaloarea

în lei a sumei de câte 4.000 euro la data exercitării.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate a rezultat că reclamantele întrunesc condițiile prevăzute de

susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, acestea fiind private de libertate în perioada

18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955I prin măsura strămutării impusă de

autorități.

Reclamantele au fost

strămutate, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din

localitatea Vrani, jud. Caraș-Severin, în localitatea Roșeți.

Pin Decizia M.A.I. nr.

6200/1955, la data de 20 decembrie 1955I, acestora le-a fost ridicată

restricția domiciliară.

Din declarația

martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași

perioadă de timp cu reclamantele, a rezultat că strămutarea reclamantelor a

avut consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acestora și a

familiei lor, precum și asupra situației lor materiale.

Persoanele supuse

strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și

presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile

materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la vagoanele de

marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul impus au fost debarcate într-un câmp, unde nu aveau locuință,

alimente, apă, asistență medicală.

Prin modul în care

s-a făcut ridicarea și ulterior deplasarea reclamantelor în localitatea unde li

s-a impus domiciliul forțat, acestora le-a fost creat un grav prejudiciu fizic

și psihic.

Condițiile găsite la

domiciliul forțat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și

psihic.

Prin strămutarea în

altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de

comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a

satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora,

constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și

destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă,

apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică,

psihică a persoanei deportate.

Din declarația

martorului audiat a rezultat că reclamantele și familia lor au fost nevoite

să-și construiască un bordei în pământ, nebeneficiind de asistență medicală,

fiind izolați de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin

garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări

privative de libertate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii,

duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația reclamantelor.

Pe perioada

strămutării, acestea au lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în

apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au

fost deportate, reclamantele nu au mai găsit nici unul dintre bunurile

materiale lăsate la data deportării.

Casa în care au

locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de

persoane străine familiei.

Bunurile mobile și

imobile ale persoanelor deportate au fost folosite pe toată perioada deportării

de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în

comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Din interpretarea

gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să

beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit.

a) și lit. b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ), fiind

cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse

în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare

este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art.

5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile

administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

Finalitatea urmărită

de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral

suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu

caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic,

finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin

care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Din probele

administrate a rezultat că reclamantele au beneficiat de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, având conform Hotărârilor nr. 647 din 5 septembrie

1990 și nr. 648 din 5 septembrie 1990, o indemnizație de câte 965 lei lunar.

Față de dispozițiile art.

3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudența

CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât

reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 30 din 21 februarie 2011, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva sentinței civile nr. 1044/ PI din 9 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 491/115/2010 și rejudecând: a schimbat în

tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantele M.G. și S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin decizia civilă nr.

1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor

imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această împrejurare

determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și

finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională

a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea

vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice,

acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total

diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Față de această

motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus,

instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și

admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu a putut subzista

nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi

fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție

de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege s-a plasat în afara ordinii constituționale și

juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceia, în speță nu

au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere

un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul

declarat de către pârât și a schimba în tot hotărârea atacată, în sensul că a

respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantele M.G. și S.C., împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Caraș-Severin.

Împotriva deciziei

mai sus menționată au declarat recurs reclamantele M.G. și S.C., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

deoarece:

- Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data

pronunțării acestei decizii.

- Este vorba de

hotărâri judecătorești nedefinitive care nu au puterea lucrului judecat

Recursul declarat de

reclamantele M.G. și S.C. este nefondat pentru cele ce preced:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”

și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții

Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantele M.G. și S.C. împotriva deciziei nr. 301/ A din 21

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.