ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 481/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 632/115/2010, la data de 18

februarie 2010, reclamantul B.G.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.,

reprezentat de M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să constate caracterul politic al măsurii de dislocare/strămutare cu domiciliu

forțat al reclamantului din satul Sculea, județul Timiș, pe o perioadă de 4 ani

și 7 luni, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951; să fie obligat pârâtul să-i

plătească reclamantului suma de 275.000 euro, reprezentând despăgubiri morale.

Prin sentința civilă nr.

1442 din 08 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis,

în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârât să plătească

reclamantului contravaloarea în lei a sumei de 5.000 euro la data executării și

1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele:

Din probele

administrate rezultă că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de art. 3

și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a beneficia de acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, acesta fiind privat de

libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, prin măsura

strămutării impusă de autorități.

Reclamantul a fost

strămutat, împreună cu familia sa, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în

data de 18 iunie 1951, din localitatea Sculea, județul Timiș, în localitatea

Mărculeștii Noi - Slobozia.

Pin decizia M.A.I. nr.

6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, acestuia i-a fost ridicată restricția

domiciliară.

Din declarația

martorului audiat, persoană care ea însăși a fost strămutată în aceeași

perioadă de timp cu reclamantul, rezultă că strămutarea reclamantului a avut

consecințe grave asupra dezvoltării psihice și fizice a acestuia și a familiei

sale, precum și asupra situației sale materiale.

Față de gravele prejudicii

morale suferite de acesta, instanța a apreciat că suma de 5.000 Euro pentru

perioada cât a fost supus măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă

despăgubire.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul B.D.G. și pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin decizia civilă nr.

269/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de pârâtul S.R.,

prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș-Severin, a schimbat, în tot, hotărârea atacată, în

sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamant împotriva

pârâtului S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș-Severin.

Fără a supune

analizei motivele de apel invocate de părți, Curtea, examinând hotărârea

atacată în raport de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a constatat că reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

deoarece acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost

declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale enunțată.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie, având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca

Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față, nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o

ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Împotriva menționatei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.G.D., criticând-o pentru

următoarele motive:

Soluția instanței de

apel este in disonanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., art. 6 din C.E.D.O., fiind emisa împotriva principiilor elementare de

drept civil consacrate în doctrina juridică.

Astfel, s-a ajuns la

emiterea hotărârii recurate prin încălcarea principiului aplicării legii in

timp, în condițiile în care prezenta acțiune a fost formulată sub incidența Legii

nr. 221/2009, lege în vigoare la acel moment.

Decizia Curții

Constituționale nu poate retroactiva, producând acte obligatorii doar pentru

viitor.

În legătura cu

prevederile Convenției, instanța a încălcat art. 1 Protocolul nr. 1, justițiabilii,

la data formulării acțiunilor în instanță, beneficiind de o speranță legitimă

prin efectul Legii nr. 221/2009.

Mai mult decât atât,

există numeroase spețe în favoarea acestei argumentări atât la nivelul Curții

Europene de la Strasbourg, cât și la nivelul instanțelor din România.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune, în speță, este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării

respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M.

Of., nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum tinde să susțină recurentul prin trimiterea făcută de acesta la

jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a lui.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat

la dispozițiile din C.E.D.O.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării

acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate

de reclamant.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G.D. împotriva deciziei nr. 269/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.