ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1547/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 2 aprilie 2010

reclamantele Ț.E. și G.Z. au solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - să constate caracterul politic al

măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în

perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, luate împotriva autorului lor Ț.I.,

în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

S-a solicitat

totodată, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.866.000 lei reprezentând

prejudiciul moral suferit ca efect al aplicării acestei măsuri administrative.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința nr. 1047 din 9

iunie 2010, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească

reclamantelor suma de 100.00 lei, daune morale.

A respins capătul de

cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative

aplicate defunctului Ț.I.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că autorul reclamantelor, Ț.I. a

fost strămutat conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951 în data de 18 iunie   1951,

din localitatea Berzasca, județul Caraș-Severin, în localitatea C.N. –

Călărași, restricția domiciliară fiindu-i ridicată la data de 27 iulie 1955.

În acest interval,

mai reține tribunalul, soțul și respectiv tatăl reclamantelor, a fost supus

unor numeroase violențe, fizice și psihice, fiind nevoit să-și construiască un

bordei în pământ, nebeneficiind de asistență medicală, iar condițiile de viață

fiind similare celor privați de libertate, aspecte ce i-au influențat în mod

definitiv viața și starea de sănătate.

Prin decizia nr. 450/

A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat în cauză de reclamante și admițând apelul formulat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, a schimbat în tot sentința și în consecință a

respins acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantele și-au întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României,

În cauză, au declarat

recurs în termen legal reclamantele Ț.E. și G.Z., care, indicând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susțin în esență că acțiunea a

fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data

formulării cererii de chemare în judecată.

Instanța trebuia să

aplice, mai susțin recurentele, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de

stabilitate a circuitului civil.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

- a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 3 martie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai

avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca

existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu

fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele Ț.E. și G.Z. împotriva deciziei nr.

450/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.