ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1040/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1040/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 258 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva

sentinței civile nr. 915 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, în contradictoriu cu reclamanta U.D.(născută C.) și a schimbat în

parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă

formulată de reclamanta U.D. (născută C.) împotriva pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1145/115/2010, reclamanta U.D.(născută

C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro sau echivalentul

în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale în baza art. 3 lit. e)

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral

suferit de ea și de soțul ei, în prezent decedat, prin măsura administrativă cu

caracter politic constând în dislocarea și stabilirea unui domiciliu

obligatoriu.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 au fost ridicați de

la domiciliu și deportați în localitatea Fetești. În perioada 18 iunie 1951-20

decembrie 1955, după ce au fost siliți să-și părăsească gospodăria, au dus un

trai mizer, în condiții inumane, cu un copil de doar un an, iar la întoarcere

au găsit casa răvășită, bunurile fiind confiscate.

Prin sentința civilă

nr. 915 din 25 mai 2010 pronunțată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să-i plătească suma de

50.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

morale. A obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000

lei.

Prin încheierea din

29 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1145/115/2010, Tribunalul

Caraș-Severin a îndreptat din oficiu eroarea materială din dispozitivul sentinței

civile nr. 915 din 25 mai 2010, în sensul că a obligat pârâtul la 1000 lei

cheltuieli de judecată față de reclamantă, în loc de 10.000 lei, cum din eroare

s-a menționat.

În considerentele

sentinței, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că reclamanta, soțul acesteia și

întreaga familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic

constând în dislocarea acestora și stabilirea de domiciliul obligatoriu în

localitatea Fetești din Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/195, aflându-se în situația prevăzută de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009.

Prin această măsură

i-au fost cauzate atât reclamantei, cât și familiei sale prejudicii materiale

și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a

membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare

și reputație.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, arătând că reclamanta și soțul acesteia nu au suferit o

condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, situație în care nu se încadrează în Legea nr. 221/2009 și, prin

urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral.

De asemenea, s-a

arătat că drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990

reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu.

Au fost aduse critici

și cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, care sunt

nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.

Reclamanta a depus la

dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu

motivarea că are dreptul la despăgubiri morale, iar decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată retroactiv

cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia.

La termenul de

judecată din 16 februarie 2011, din oficiu,în baza art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența

temeiului juridic al acțiunii reclamanților, având în vedere faptul că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui

text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanțe.

În aceste condiții, instanța

a reținut următoarele:

Reclamanta U.D. nu

poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru

motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de

condamnare cu caracter politic.

Atât din titlul Legii

nr. 221/2009, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile

administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter

politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de

a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Față de cele reținute

anterior, nu au prezentat nicio relevanță și nu s-a mai impun a fi analizate

criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art.

I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta U.D., criticând-o pentru următoarele

motive:

În principal, motivarea

instanței de apel se bazează pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

prev. art. 5 alin. (1) din L 221/2009.

poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente

cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi

aplicabila doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

Pe de altă parte la

data la care a promovat cererea de chemare în judecata, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut

un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a)

din Legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată , astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea

care trebuie sa fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul

aplicării principiului neretroactivității legii este si jurisprudența CEDO.

deciziei Curții Constituționale avea deja sentința civilă nr. 915/2010, prin

care i se acorda o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit din deportarea sa și a soțului său, așa că avea o speranță

legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană.

considera ca decizia Curții Constituționale

este aplicabilă si cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna

crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecata a pronunțat o hotărâre definitiva sau irevocabilă, deși persoanele

respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții

perfect valabile la data introducerii acestor cereri.

Se încalcă principiul

egalității in drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de

persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine

principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeana și anume dreptul la nediscriminare.

La fel este și articolul

1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție

Mai mult, chiar Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010 se creează premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Principiul preeminenței

dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive

imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea

justiției.

În același timp,

intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces

efectiv la o instanță pentru ia dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca

un element de imprevizibilitate i poate aduce atingere chiar substanței acestui

drept.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed:

Prin decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, s-a statuat că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.Of., în

considerarea, în esență, a următoarelor argumente:

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în

timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba

de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție,

aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în

desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei

persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod

independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța Europeană,

în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.

6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției Europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că

art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea

unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului

contractant în cauză".

Or, situația în speță

vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun

fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici

noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri”,

potrivit jurisprudenței instanței Europene, poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de “speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță

legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și

pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era

nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se

poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale

exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor

omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat

în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei

normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o

hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană

a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără

nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Cum deciziile în

interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în M.Of., potrivit art.

330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., și cum reclamanta nu deținea o hotărâre

definitivă prin care să i recunoască dreptul la despăgubiri morale la data

publicării deciziilor Curții Constituționale, decizia instanței de apel a fost

dată cu respectarea legii, ceea ce face să nu fie fondate criticile formulate,

ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta U.D. împotriva deciziei civile nr. 258 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 februarie 2012.