ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3510/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2274/PI din 23

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost admisă în

parte acțiunea civilă formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții P.M.

și P.S. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, fiind obligat

pârâtul la plata a câte 7.000 euro cu titlu de despăgubiri morale către

reclamanți.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții au solicitat ca instanța să

rețină incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e),

art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și să-l oblige pe pârât să le

plătească suma de 30.000 euro pentru fiecare în nume propriu și de 120.000 euro

pentru defuncții părinți, sumele reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a deportării familiei în Bărăgan, în baza Decretului

nr. 200/1951 a M.A.I.

Având în vedere că

reclamanții au calitate procesual activă pentru a solicita dezdăunări în baza

Legii nr. 221/2009, că în cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,

ținând seama de suferințele suportate de deportați, de consecințele acestei

măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării în cuantum

rezonabil a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite

condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform

celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 601/A din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința

apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie

2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală

care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. 62/2010, act normativ ce

stabilea și cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii

ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a

cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea

revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a

declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți, care a

criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Recurenta susține că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 contravine art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil,

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și protocoalele adiționale, și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu

componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent

și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul

civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui

litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că,

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în

esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această

deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri,

formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau

a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de

protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui

drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în

care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a

se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea

din 2009).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă",

adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat"

(cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31,

pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în

temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență, recurenții

susțin că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 nu pot viza decât situațiile juridice născute după ce dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca

neconstituționale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a

duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, instanța fiind obligată să dea

prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art.

20 din Constituția României.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de

Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titulari ai unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiind că

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M. și P.S. împotriva Deciziei nr.

601/A din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM