ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios
administrativ, reclamanta P.D. (născută F.) a chemat în judecată Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea pârâtului la
despăgubiri de 2.000.000 euro pentru măsurile administrative cu caracter
politic luate în baza Decretului nr. 200/1951 împotriva ei și a părinților.
În drept, reclamanta a invocat art. 1075 C.
civ., Constituția, O.G. nr. 9/1998, Legea nr. 9/1998, Legea nr. 173/1996,
O.U.G. nr. 214/1999.
Prin Sentința civilă nr. 22/CA din 19
ianuarie 2009, Tribunalul Timiș a declinat competența în favoarea Curții de
Apel Timișoara.
La 7 ianuarie 2010, reclamanta a depus la
dosar o precizare de acțiune, arătând că temeiul juridic al acestei acțiuni
este Legea nr. 221/2009, invocând excepția de necompetență a Curții de Apel
Timișoara.
Prin Sentința civilă nr. 100 din 16 februarie
2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a
declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.
Prin Sentința civilă nr. 2765 din 20
octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de
reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 7.500 euro sau
echivalentul în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul
moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a
reținut că reclamanta își legitimează calitatea de a accede la măsurile
reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 prin faptul că a fost deportată
împreună cu familia sa, compusă din părinții F.A. și F.M., decedați
actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin Decizia civilă nr. 816 A din 20 aprilie
2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat
de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată
în sensul respingerii acțiunii.
Pentru a pronunța această decizie, instanța
de apel a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la
despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este
faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost
declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din
Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale
constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind
neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din
Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile
prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt
general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21
octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.
761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de
acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile
Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit
obligatorie pentru instanță.
Nu se poate reține nici că reclamantul avea,
anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.
1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l
dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în
executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7,
8, 9, 10 C. proc. civ.
Arată că Legea nr. 221/2009 are un caracter
de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin Decretul-lege nr.
118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Atât condamnările, cât și măsurile
administrative sunt măsuri abuzive luate de regimul comunist, astfel că
persoanele care se încadrează în aceste categorii sunt îndreptățite la
acordarea daunelor morale și materiale.
Întinderea daunelor morale se stabilește pe
baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii
abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei, fără
a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de
cuantificat.
Instanța de apel trebuia să constate că și
măsura administrativă luată împotriva sa și a familiei sale se încadrează în
dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 221/2009, astfel că era îndreptățită la
acordarea daunelor morale.
În ce privește decizia instanței de
contencios constituțional, arată că aceasta trebuie analizată din perspectiva art.
6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un
proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art.
14 din Convenție, care interzice discriminarea și a art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Principiul egalității în fața legii instituie
un tratament egal pentru situații juridice similare. Aplicarea deciziei Curții
Constituționale în cazul proceselor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.
221/2009 ce nu au fost soluționate definitiv este de natură a crea un tratament
juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o hotărâre judecătorească
definitivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie
dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un
scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între
mijloacele folosite și scopul vizat.
Chiar prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea
Constituțională a constatat că, prin limitarea despăgubirilor se creează
premisele unei discriminări între persoane care se găsesc în situații juridice
similare.
Aplicarea deciziei instanței de contencios
constituțional unui proces pendinte poate fi asimilată intervenției
legislativului în timpul procesului.
Consideră că reclamantul avea un bun în
sensul Convenției, dar și o speranță legitimă.
Invocă Rezoluția nr. 1096/1996 ACPE,
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/1985, practica instanței supreme,
cauza Beian contra României și cauza Driha contra României.
Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea
Constituțională se aplică litigiilor declanșate ulterior pronunțării acesteia.
Criticile finale vizează cuantumul
despăgubirilor și criteriile de acordare a acestora.
Examinând decizia recurată, prin prisma
motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19
septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,
instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor
succede:
Cu titlu preliminar, este de observat că
motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. au fost
invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a
se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.
Totodată, este de menționat că dispozițiile
art. 304 pct. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părțile puteau solicita
casarea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care
criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului exercitat de
instanța de recurs.
Criticile formulate de recurent aduc în
discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit
celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21
octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)
teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și
măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de
lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor
nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic
pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat
neconstituțional.
Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede
că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru
autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc
efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind
incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și
imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act
neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi
apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții
Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt
principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu
se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor
juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susține, în mod
valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act
normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,
întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să
fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza
dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și
obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la
momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă
ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel, distincție între situații
juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care
aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,
care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de
formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic care le-a dat
naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice
subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele
voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la
momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar
numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu
unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate
fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la
data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă
situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,
anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act
normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,
pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului
căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și
întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se
poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de
instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.
221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei
legi, au dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră
drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea
anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au
suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,
de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de
drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să
aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de
neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din
partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de
un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1
din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să
se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai
exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor
dispoziții legale exprese.
Astfel, soluția pronunțată de instanța de
apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat
dreptul său de creanță.
Referitor la obligativitatea efectelor
deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia
nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în
recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții
Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate
întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și
considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act
normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea
neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de
neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a
fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost
răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze
deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative
declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept
inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),
judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,
ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici
normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior
dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din
19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu
putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.
1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru
cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de
contencios constituțional în Monitorul Oficial.".
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții
Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie
2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14
februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul
publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate
neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziții constituționale,
în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că
nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici
nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține
recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,
în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de
contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de
neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat
democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin
constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte
erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se
poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,
ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția
oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu
înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în
ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu
este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă
echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine
asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează
activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a
asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin
pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia
cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un
proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât
reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul
la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reținut că
principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive
obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de
dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror
cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul
pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,
întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând
raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit
(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,
neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de
despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a
textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor
deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminări"
constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega
legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de
constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de
neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are
atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor
obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură
imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,
era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi decelată nicio
încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul
nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,
într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,
"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,
bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o
minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
În situația analizată în cauza dedusă
judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația
internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a
arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului
de constituționalitate.
În ceea ce privește Rezoluția nr. 1096/1996
adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția
40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul
acestor documente internaționale, se constată că acestea au caracterul unor
acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei,
scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale
necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim
politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim
totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai tratatele, iar nu și actele
organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația
Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și, ca
atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele
fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu
sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de
aplicabilitate directă.
Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea
de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către
România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20
iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor
anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din
norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această
speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri
pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă.
Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea
persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce
este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de
a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și
condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din
actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare
pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul
deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri
pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada
comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte,
Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și
completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,
pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea
Constituțională a arătat, astfel, că „analizând însă prevederile actelor normative
incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele
persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că
există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".
Așa cum s-a apreciat de Curtea
Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor
stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași
reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor
paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea
materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, prin
abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității a prevederilor
incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
În consecință, raportat la premisa existenței
deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din
raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios
constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la
procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel a și
fructificat-o, beneficiind astfel de realizarea finalității speranței legitime
amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin
acordarea unei sume de bani și prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii
contrare drepturilor omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că,
în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,
pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.
nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul
P.D. împotriva Deciziei civile nr. 816 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel
Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai
2012.
Procesat
de GGC - AZ