ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, reclamanta P.D. (născută F.) a chemat în judecată Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea pârâtului la

despăgubiri de 2.000.000 euro pentru măsurile administrative cu caracter

politic luate în baza Decretului nr. 200/1951 împotriva ei și a părinților.

În drept, reclamanta a invocat art. 1075 C.

civ., Constituția, O.G. nr. 9/1998, Legea nr. 9/1998, Legea nr. 173/1996,

O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Sentința civilă nr. 22/CA din 19

ianuarie 2009, Tribunalul Timiș a declinat competența în favoarea Curții de

Apel Timișoara.

La 7 ianuarie 2010, reclamanta a depus la

dosar o precizare de acțiune, arătând că temeiul juridic al acestei acțiuni

este Legea nr. 221/2009, invocând excepția de necompetență a Curții de Apel

Timișoara.

Prin Sentința civilă nr. 100 din 16 februarie

2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

Prin Sentința civilă nr. 2765 din 20

octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 7.500 euro sau

echivalentul în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că reclamanta își legitimează calitatea de a accede la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 prin faptul că a fost deportată

împreună cu familia sa, compusă din părinții F.A. și F.M., decedați

actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin Decizia civilă nr. 816 A din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat

de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată

în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din

Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile

prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt

general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit

obligatorie pentru instanță.

Nu se poate reține nici că reclamantul avea,

anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7,

8, 9, 10 C. proc. civ.

Arată că Legea nr. 221/2009 are un caracter

de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Atât condamnările, cât și măsurile

administrative sunt măsuri abuzive luate de regimul comunist, astfel că

persoanele care se încadrează în aceste categorii sunt îndreptățite la

acordarea daunelor morale și materiale.

Întinderea daunelor morale se stabilește pe

baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii

abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei, fără

a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de

cuantificat.

Instanța de apel trebuia să constate că și

măsura administrativă luată împotriva sa și a familiei sale se încadrează în

dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 221/2009, astfel că era îndreptățită la

acordarea daunelor morale.

În ce privește decizia instanței de

contencios constituțional, arată că aceasta trebuie analizată din perspectiva art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un

proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art.

14 din Convenție, care interzice discriminarea și a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Principiul egalității în fața legii instituie

un tratament egal pentru situații juridice similare. Aplicarea deciziei Curții

Constituționale în cazul proceselor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

221/2009 ce nu au fost soluționate definitiv este de natură a crea un tratament

juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o hotărâre judecătorească

definitivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un

scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat.

Chiar prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea

Constituțională a constatat că, prin limitarea despăgubirilor se creează

premisele unei discriminări între persoane care se găsesc în situații juridice

similare.

Aplicarea deciziei instanței de contencios

constituțional unui proces pendinte poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului.

Consideră că reclamantul avea un bun în

sensul Convenției, dar și o speranță legitimă.

Invocă Rezoluția nr. 1096/1996 ACPE,

Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/1985, practica instanței supreme,

cauza Beian contra României și cauza Driha contra României.

Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea

Constituțională se aplică litigiilor declanșate ulterior pronunțării acesteia.

Criticile finale vizează cuantumul

despăgubirilor și criteriile de acordare a acestora.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Cu titlu preliminar, este de observat că

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. au fost

invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a

se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

Totodată, este de menționat că dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părțile puteau solicita

casarea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care

criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului exercitat de

instanța de recurs.

Criticile formulate de recurent aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit

celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de

lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod

valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic care le-a dat

naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, au dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de

un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai

exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia

nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale,

în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că

nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici

nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror

cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ceea ce privește Rezoluția nr. 1096/1996

adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția

40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul

acestor documente internaționale, se constată că acestea au caracterul unor

acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei,

scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale

necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim

politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim

totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

În plus, numai tratatele, iar nu și actele

organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația

Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și, ca

atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele

fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu

sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de

aplicabilitate directă.

Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea

de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către

România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20

iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor

anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din

norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această

speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă.

Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare

pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul

deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri

pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte,

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea

Constituțională a arătat, astfel, că „analizând însă prevederile actelor normative

incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că

există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".

Așa cum s-a apreciat de Curtea

Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor

stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor

paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, prin

abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității a prevederilor

incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.

În consecință, raportat la premisa existenței

deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din

raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios

constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la

procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel a și

fructificat-o, beneficiind astfel de realizarea finalității speranței legitime

amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin

acordarea unei sume de bani și prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului.

Pentru considerentele expuse, constatând că,

în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

P.D. împotriva Deciziei civile nr. 816 A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ