ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2919/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2919/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

Sentința nr. 2589/PI din 11 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea civilă

formulată de C.G. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 10000 euro despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, 5000 euro despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de V.D. și V.N., în calitate de descendentă de gr. I

a acestora și 2500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de V.G. și

V.P., în calitate de descendentă gr. II a acestora. A obligat pe pârât să-i

plătească reclamantei 400 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Analizând acțiunea

reclamantei, în raport de probatoriul administrat și de cel legal în materie,

s-a constatat de către tribunal că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr.

62/2010, C.G. având calitatea de fostă deportată în Bărăgan și descendentă de

gradul I, V.D. și V.N. (părinți), respectiv calitatea de descendentă de gradul

II a defuncților V.G. și V.P. (bunici), persoanele menționate fiind strămutate

în localitatea Pietroiu, conform adresei din 18 ianuarie 2001 a Ministerului

Justiției, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

În conformitate cu

art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, pârâtul a fost obligat să-i

plătească reclamantei 400 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Prin Decizia nr. 738

din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către

Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe

care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de C.G.

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1.358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, curtea a apreciat ca fiind

întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat cel al reclamantei.

Astfel, prin Decizia

nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de

față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, au fost

constatate ca aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în

M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare,

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, a

rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a

însemnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca

normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a

impus, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentid), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție s-a

impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

A reține argumentele

reclamantei privind neretroactivitatea deciziei Curții Constituționale ar

însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită

importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate

fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile

printr-o hotărâre definitivă și executorie, anterioară datei publicării

deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea constitui

"bun" în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a constatat că acesta s-a produs

în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanțial,

fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al

Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege

nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația

acordată prin cele două componente (morală și materială) de către actul

normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul

produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât

măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că și

afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al

antecesorilor, este mai redusă.

Față de

considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul

acesteia s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut

temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu s-a impus reanalizarea

prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât,

indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza

acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) pentru

prejudiciul moral invocat.

De asemenea, atâta

timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, faptul că

tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1.354 din 20

octombrie 2010 a fost constatat fără relevanță în soluția ce s-a se pronunțat.

Decizia nr. 1.358/2010 a constatat neconstituționalitatea lit. a) a art. 5 din

Legea nr. 221/2009, astfel că neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin

care s-a limitat cuantumul daunelor morale nu a mai prezentat relevanță, fiind

abrogat temeiul de drept al acțiunii în pretenții.

Cu privire la

nesoluționarea petitului privind daunele materiale, din cuprinsul hotărârii

atacate, a rezultat că tribunalul nu s-a preocupat de acest aspect, însă

apelanta nu a cerut desființarea cu trimitere spre rejudecare, iar, nici la

prima instanță, nici la instanța de apel nu a propus și nu a administrat niciun

fel de probe pentru dovedirea prejudiciului material pretins suferit, astfel că

nu se impune reformarea hotărârii atacate cu privire la acest aspect,

pretențiile sale nefiind dovedite, deși sarcina probei îi revenea, potrivit

art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta C.G., întemeiat pe prevederile pct.

7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea

în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu, cu consecința

schimbării în parte a sentinței primei instanțe și a obligării pârâtului la

acordarea despăgubirilor morale în cuantumul indicat prin cererea de chemare în

judecată și a acelora materiale, în cuantumul indicat prin acțiune.

După ce a prezentat situația

de fapt, recurenta a criticat decizia atacată, arătând că apelul propriu

trebuia admis în raport de toate argumentele scrise și orale invocate.

A apreciat astfel că

în cauza dedusă judecății trebuia făcută aplicarea prevederilor cuprinse în

art. 20 din Constituție și a considerat că decizia Curții Constituționale

nesocotește vădit dispozițiile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

După cum s-a arătat

în jurisprudența instanțelor de judecată, în practica Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de "bunuri" în sensul art.

1 din Protocolul 1 la Convenție cuprinde și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în

dreptul intern și în virtutea cărora reclamanta poate pretinde cel puțin o

"speranță legitimă" în exercitarea dreptului său.

Or, reclamanta în

calitate de beneficiară a Legii nr. 221/2009 poate pretinde o "speranță

legitimă" în privința realizării dreptului la despăgubire.

Pe de altă parte,

neacordarea despăgubirilor pentru daune morale pe motiv că temeiul juridic al

acestor cereri a fost declarat neconstituțional ar echivala cu aplicarea unui

tratament diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de

momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

acest aspect fiind determinat de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situație, s-ar încălca

principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii.

De altfel, însăși

Curtea Constituțională a invocat același principiu la momentul analizării

constituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010.

A concluzionat că în

cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deși s-a

constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a

statului, s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care

au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât,

recurenta a precizat că și în situația în care art. 5 alin. (1) lit. l) din

Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție

întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile în virtutea prevederilor art.

998 - 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Totodată, a arătat că

în justificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată trebuie

analizate și aspectele legate de aplicarea legii civile (normelor de drept

civil) în timp, respectiv principiul neretroactivității legii civile, consacrat

de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia orice

act normativ se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după

intrarea acestuia în vigoare iar nu și situațiilor anterioare.

Așadar, recurenta a

arătat că, în opinia sa, Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării sale, motivat și de faptul că la data introducerii cererii de

chemare în judecată în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a născut un

drept la acțiune, astfel că legea în vigoare la data promovării acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană

a Drepturilor Omului (Hotărârea de 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a

Croația).

A menționat că pe de

altă parte nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin aplicarea

prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului

moral, în contextul în care natura juridică a daunelor morale solicitate este

diferită de cea a drepturilor acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

A invocat în

susținere și practica recentă a unor instanțe naționale în cauze similare.

În ceea ce privește

despăgubirile materiale, recurenta a arătat că prin cererea introductivă de

instanță a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro

reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de familia sa urmare

lipsei de folosință (pe întreaga perioadă a strămutării) a imobilelor aflate în

proprietate, respectiv casa și terenul agricol, inclusiv a recoltei neculese.

A criticat decizia

atacată, solicitând a se observa că a efectuat demersuri atât la Primăria

Sângeorge cât și la Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale în vederea

obținerii unei copii de pe înscrisuri care să ateste confiscarea bunurilor

deținute de familia sa la momentul deportării însă i s-a comunicat faptul ca

astfel de documente nu au fost identificate în arhive.

A considerat însă ca

fiind cert și de notorietate prejudiciul produs în perioada strămutării

deoarece imobilul a fost folosit pe nedrept, împotriva voinței familiei, de

către stat, care, corelativ s-a bucurat și de folosința terenului arabil și de

recolta aferentă.

Constatându-se

încadrarea criticii referitoare la daunele materiale în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se reține că recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu

prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei

Curții Constituționale.

După cum a constatat

și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În ceea ce privește

motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit

dreptului comun (art. 998 - art. 999 C. civ.) și în situația declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea

nu pot fi primite, în condițiile în care reclamanta a specificat expres că

temeiul juridic al cererii sale îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 221/2009,

iar în recurs, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. la care face trimitere

art. 316 din Cod, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi.

Nu poate fi primită,

nefiind întemeiată, nici critica privind daunele materiale.

Astfel, după cum a

reținut și instanța de apel prin decizia atacată, reclamanta nu a administrat

niciun fel de probe pentru dovedirea prejudiciului material pretins suferit,

iar prin motivele de recurs, aceasta a confirmat aspectul că nu a făcut dovada

pretențiilor sale, arătând că instituțiile cărora li s-a adresat în vederea

obținerii unei copii de pe înscrisuri, care să ateste confiscarea bunurilor

deținute de familia sa la momentul deportării, i-au comunicat faptul că astfel

de documente nu au fost identificate în arhive.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva Deciziei nr. 738 din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN