ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3447/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 135 din 25 februarie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plății, reprezentând despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin acțiunea înregistrată la nr. 3671/91/2009, reclamanta T.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru ca prin hotărâre judecătorească acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R.

de la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa prin strămutarea din localitatea S., județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 1951-1955, în Bărăgan, județul Ialomița. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în noaptea de 18 din 19 iunie 1951 de Rusalii, împreună cu părinții săi, a fost ridicată de organele de securitate, miliție și armată, și deportată în Bărăgan, în câmp deschis. Toți cei deportați au fost transportați cu vagoane de marfă, păziți de lucrătorii de securitate, călătoria a durat câteva zile, fără mâncare și apă. Reclamanta avea vârsta de 10 ani la data strămutării și a fost supusă unui regim de exterminare, întrucât a trebuit să lucreze ca zilier la ferma de stat pentru a avea ce mânca.

Acesteia și familiei sale, li s-a interzis părăsirea localității și comunicarea cu localnicii din apropiere, erau lipsiți de alimente și apă potabilă, precum și de medicamente și asistență medicală. Datorită acestor condiții în perioada deportării 1951-1955, mulți bătrâni și copii au murit. Stigmatul de deportat a urmărit-o toată viața și nu a avut voie să ocupe funcții datorită dosarului de cadre întocmit de organele de securitate și de partid. În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Din actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că, potrivit adresei Ministerului de Interne, reclamanta a fost dislocată la data de 17 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, în comuna F., deoarece s-a stabilit în România fiind refugiată de regimul sovietic.

La data respectivă, reclamanta avea vârsta de 10 ani, iar dislocarea s-a produs în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, ceea ce reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Reclamanta a beneficiat și de drepturile acordate prin Decretul nr. 118/1990, aspect ce rezultă din hotărârea nr. 325/1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului și adresa din 09 februarie 2010. Față de probele administrate în cauză, s-a reținut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit și este îndreptățită la despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, întrucât potrivit titulaturii acestui act normativ măsurile administrative sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic și pe cale de consecință și măsurile reparatorii sunt similare cu cele acordate condamnaților.

La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanța a avut în vedere că autorul reclamantei a beneficiat și de reparațiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparații. Ținând seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității acestora cu prejudiciul moral suferit. Prin stabilirea unei sume, nu se poate pretinde că s-au șters sau reparat daunele morale, scopul acordării despăgubirilor fiind acela de satisfacție dată persoanei lezate prin recunoașterea nedreptății care i s-a făcut și prin condamnarea expresă a regimului față de care s-au împotrivit autorii săi.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura economică a respectivelor daune, imposibil de fi echivalate bănește. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o suma necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Ținând seama de perioada strămutării, de evoluția politică de după 1990, care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacție morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 20.000 euro, în echivalent lei, reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.

Nu s-au primit susținerile pârâtului în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere exclusiv criteriile prevăzute la art. 505 C. proc. pen., cu motivarea că măsurile administrative au avut caracter de masă, cu scopul de exterminare a persoanelor care s-au opus regimului comunist și că nu este vorba despre o eroare judiciară izolată, astfel că altele sunt criteriile de apreciere a daunelor morale suferite și a despăgubirilor cuvenite. Prin decizia civilă nr. 190/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta T.L. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Vrancea, ca nefondate, reținând, în esență, că într-adevăr, în considerentele sentinței este menționat art. 5 alin. (1) lit. e) Legea nr. 221/2009, însă este o eroare materială, întrucât temeiul acțiunii de față este prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, potrivit căruia orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Potrivit art. 3 alin. (1) din lege, constituie măsură administrativă cu caracter politic o măsură luată de organele fostei miliții sau de securitate, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul dintre actele normative enumerate la pct. a - e din același articol. Or, reclamanta a făcut dovada, prin decizia nr. 1595 din 10 octombrie 2002 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 Vrancea, că în perioada 17 iunie 1951 - 27 iulie 1955, a avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna F., acordându-i-se o indemnizație lui de 822 RON. Totodată, i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, Curtea a constatat că acesta a fost stabilit într-un raport proporțional atât cu măsura administrativă luată, cu durata acesteia, vârsta reclamantei, cât și cu consecințele acesteia. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta T.L., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Vrancea. Prin recursul său, Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, în fapt, prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, secția civilă, sub nr. 3671/91/2009, reclamanta T.L.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro (echivalentul în lei la cursul B.N.R.), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a măsurii administrative de strămutare a domiciliului din localitatea S., județul Timiș, în Bărăgan, județul Ialomița, în perioada 1951 -1955, în temeiul Legii nr. 221/2009. Atât hotărârea instanței de fond, cât și cea pronunțată de instanța de apel sunt nelegale, deoarece acordarea daunelor morale s-a făcut într-un cuantum excesiv pentru o măsura administrativă care, totuși nu poate fi comparată cu o condamnare cu închisoarea. Pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză este inapt să demonstreze intensitatea prejudiciului moral suferit de către reclamantă.

Prejudiciul moral suferit se cuantifică în funcție de suferințele fizice și psihice suferite de victimă în plan social, profesional și moral. Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul a urmărit repararea unor daune materiale sau morale suferite efectiv de persoanele care le solicită și nu o îmbogățire fără justă cauză a acestor persoane, fiind astfel necesar ca prejudiciu moral să fie în mod indubitabil dovedit, atât sub aspectul existenței, cât și al cuantumului. Prin urmare, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, despăgubirile pentru prejudiciul moral nu pot depăși suma de 10.000 euro în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura condamnării sau altă măsură administrativă asimilată acestora.

La stabilirea prejudiciului se vor avea în vedere durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan psihic, fizic și social, precum și măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice. Pentru aplicarea acestor criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate. Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri și să nu fie disproporționată față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale persoanelor față de care s-a luat măsura administrativă a strămutării.

Reclamanta T.L., prin recursul declarat, a arătat că hotărârea recurată este nelegală, în parte, deoarece, prin acțiunea formulată, in temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii cu caracter politic luat de pârât împotriva sa, prin dislocarea (strămutarea) din localitatea S., județul Timiș și stabilirea domiciliului forțat în Bărăgan - Ialomița. Decizia instanței de apel în parte este nelegală, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că instanța motivează respingerea apelului său, care viza cuantumul despăgubirilor acordate prin sentința civilă nr. 135/2010, prin aceea că acestea au fost stabilite printr-un raport de expertiză proporțional atât cu măsura administrativă luată, cu durata acesteia, vârsta reclamantei, cât și cu consecințele măsurii administrative, fără însă a explica în concret proporționalitatea acestora. Prin urmare, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. S-a mai arătat, că decizia recurată este în totală contradicție cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât cuantumul despăgubirilor, raportat la suferințele pricinuite reclamantei și la efectele ulterioare ale măsurilor luate de regimul comunist pe care aceasta le-a suferit, este prea mic.

În considerentele deciziei se reține că a beneficiat și de reparații acordate în baza Decretul-Lege nr. 118/1990, însă nu s-au făcut aprecieri asupra gradului suferințelor suportate și de efectul lor ulterior. Reclamanta a mai arătat, că a beneficiat de o indemnizație lunară, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, de 822 RON, indexată ulterior, așa cum rezultă și din adresa Casei Județene de Pensii Vrancea, dar suferințele fizice și psihice suportate în această perioadă de referință și ulterior acestei perioade, nu pot fi acoperite cu nicio sumă de bani, indiferent cât de mare ar fi ea. Examinând decizia în limitele criticilor formulate de recurenta-reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și de recurentul-pârât, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Prin recursul său, recurenta-reclamantă T.L. a susținut că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia civilă recurată este nemotivată, cu privire la criteriile avute în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv fără „a explica concret proporționalitatea acestora”. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. În speță, decizia recurată este motivată în fapt și în drept, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., inclusiv în ceea ce privește criteriile avute în vedere de către instanță la stabilirea cuantumului despăgubirilor și a proporționalității acestora cu prejudiciul moral produs prin luarea măsurii administrative, a strămutării, față de aceasta și de părinții săi, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă, potrivit cărora cuantumul despăgubirilor i-au fost acordate, față de suferințele pricinuite acesteia și familiei sale prin măsura strămutării și de recurentul-pârât, potrivit cărora daunele morale s-au acordat reclamantei într-un cuantum excesiv, întrucât măsura administrativă luată față de aceasta, a strămutării, nu poate fi comparată cu o condamnare la închisoare, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța le va răspunde prin următoarele considerente comune: Reclamanta, împreună cu părinții, a fost dislocată la data de 17 iunie 1951din localitatea S., județul Timiș și i s-a stabilit domiciliul obligatoriu, până la 27 iulie 1955, în comuna F., în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată. Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e). Atât recurenta-reclamantă, cât și recurentul-pârât au contestat cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanță, prin sentința pronunțată, păstrată prin decizia recurată, arătând că este nejustificat de mic, respectiv, nejustificat de mare, în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, și că în stabilirea acestuia nu s-a respectat criteriul proporționalității despăgubirilor acordate cu consecințele produse reclamantei și familiei sale, prin măsura administrativă cu caracter politic a strămutării.

Or, măsura administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a strămutării, a produs reclamantei un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei și a familiei sale din localitatea de domiciliu din județul Caraș-Severin, în câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamantă.

În speță, în mod legal, au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei și al membrilor familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea sa, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.

Prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta beneficiază de o indemnizație de 822 RON, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, se constată că întinderea despăgubirilor acordate reclamantei de către instanțele de fond și apel, pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 20.000 euro, față și de perioada deportării (1951 – 1955), de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate acesteia, este echitabilă și justificată. Susținerea recurentului-pârât în sensul că în speță sunt incidente prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, potrivit cărora despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă nu pot depăși suma de 10.000 euro, este nefondată, deoarece, prin Decizia nr. 135/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, art. 1 pct. 1 din această ordonanță, prin care se cuantificau despăgubirile ce urmau a fi acordate și care modifica art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2005, a fost constatat neconstituțional. Cât privește aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale și cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.L. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea împotriva deciziei nr. 190/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.