ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2232/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2232/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul N.G. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței

obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei, la

cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a

dislocării din localitatea Sandra, județul Timiș și stabilirea domiciliului

obligatoriu în perioada 1951-1955 în Bărăgan - Ialomița.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat ca familia sa refugiată în 1944 în România și stabilită în Banat, comuna

Sandra, județul Timiș, în noaptea de 18/ 19 iunie 1951 de Rusalii a fost

ridicată de organele de securitate, miliție și armată și deportată în Bărăgan.

Mai arată, reclamantul, că în această

zonă împreună cu familia (mama, tatăl și 4 frați cu vârstă între 3-12 ani) a

primit o parcelă de teren sub cerul liber și că odată ajunși în Bărăgan li s-a

stabilit domiciliu obligatoriu în acea zonă, neavând voie să se deplaseze

nicăieri, în afară de a merge la muncă, la ferma de stat, ca lucrător zilier

pentru a avea ce mânca în ziua respectivă.

Arată și că, a avut numeroase

restricții printre care interzicerea părăsirii localității și a comunicării cu

localnicii din apropiere, lipsa totală a medicamentelor și a asistenței

medicale, lipsa alimentelor de bază, a apei potabile, și restricționarea

accesului la învățătură. Datorită acestor condiții subumane foarte mulți din

cei deportați în perioada 1951-1955 s-au îmbolnăvit și au murit, suferința lor

neputând fi compensată, cei deportați neavând copilărie, fiind obligați de mici

să lucreze la muncile agricole ca zilieri, considerând că în acest mod destinul

său a fost deturnat.

Prin sentința civilă nr. 1271 din 03

noiembrie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească acestuia suma

de 25.000 euro, echivalent în lei, la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter

politic.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009,

a constatat că măsură administrativă luată asupra reclamantului are caracter

politic și a apreciat că este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în cuantum de 25.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apeluri reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

iar prin decizia nr. 303/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV a civilă, respingându-se apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului,

s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte

acțiunea, obligându-1 pe pârât la plata sumei de 5000 euro, echivalentul în

lei, la cursul B.N.R la data plății efective, către reclamant, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral, respingând restul acțiunii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă judecății a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

publicată în M. Of. nr. 446 la 01 iulie 2010, deci, după data promovării

acțiunii, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor,

dispoziții legale modificatoare care au fost declarate neconstituționale prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct.

1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

De asemenea, a mai reținut că, după

publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie

2010, M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii

supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind

unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr.

714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare,

(deci din 26 noiembrie 2010). Singura modificare expresă adusă alin. (2) al art.

5, fiind aceea că „hotărârile judecătorești pronunțate, în temeiul prevederilor

alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului", eliminând astfel calea de

atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să

respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea

fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate

de drept".

Aplicând la speță aceste dispoziții

legale, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect

situația de fapt, în sensul că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost

dislocat din zona frontierei de vest în Fundata, jud. Ialomița, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricția cu privire la domiciliu fiind ridicată

în data de 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.

Măsura administrativă dispusă în bata

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor,

prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu

caracter politic de drept.

A constatat că în mod corect instanța

de fond a reținut faptul că reclamantul este îndreptățit la repararea

prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării și

stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, a reținut că intenția expresă

a legiuitorului a fost în sensul asimilării efectelor unor măsuri

administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter

politic. In ceea ce privește prejudiciul moral suferit, a considerat că

măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, pot să nu fie

suficiente, în raport de suferința resimțită de către persoanele care au fost

victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se

prevadă explicit competența instanțelor judecătorești de a acorda despăgubiri

suplimentare.

De asemenea, Curtea a apreciat că

trebuie să se țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv de

dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O. și de Rezoluțiile nr. 1096/1996

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste

”

),

nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind

„Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste

totalitare") și nr. 40/ 34 din 29 octombrie 1985 a Adunării Generale a

O.N.U. (prin care s-a adoptat „Declarația asupra Principiilor de Bază ale

Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de putere

”

).

De aceea, a constatat că voința statului

a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea

nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Drept urmare, despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri

administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp

cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.

În ceea ce privește invocarea

deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360

din 21 octombrie 2010, în raport de care, apelantul - pârât a solicitat să se

constate că acțiunea a rămas fără temei legal, iar apelantul-reclamant a

solicitat instanței să constate că în speța de față nu sunt aplicabile, Curtea

le-a analizat din perspectiva art. 14 al C.E.D.O., care interzice discriminarea

în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale, și art. 6, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, a considerat că în cauză sunt

aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare

de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente:

drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului

aplicării imediate a legii civile noi deoarece în cauză nu este vorba de

intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/ abrogat

dispozițiile legii vechi - ci de constatarea neconstituționalității normei de

drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

În interpretarea dispozițiilor din art.

147 alin. 4 din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții

Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile

constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea securității

juridice, norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru

trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat

respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema

retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate,

respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea

la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea

premisele unei situații discriminatorii pentru apelantul - reclamant - care, la

fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat

procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr.

221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că

aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe

asupra finalității procesului.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant

că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în

situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și

rezonabilă" (Marckx c. Belgiei, 1979).

În acord cu rațiunea pentru care

Curtea Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție

prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

s-a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic

sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în

funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât

el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Criteriul duratei procesului și al

datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și

rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente

ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței.

Cât privește dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o

componentă a sa, și principiul „egalității armelor"(semnifică tratarea

egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe,

tară ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces),

aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

procesului de față, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în

care pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost

declanșată din inițiativa acestuia.

S-a invocat jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, (Crișan c. României) și cauza (Satka și alții c. Greciei)

în care Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în

folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară

a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii

legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

În consecință, a reținut că

respingerea acțiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără

temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul

soluționării căii de atac, vine în contradicție cu principiul egalității în

fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, cât și principiului

nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenție, prin raportare la

principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În final, referindu-se la critica ce a

vizat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a constatat

ca fiind fondată critica susținută de apelantul - pârât, cu consecința

admiterii apelului declarat de pârât și a reducerii cuantumului despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral de instanța de fond și cu consecința

respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat.

Astfel, a reținut că, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că strămutarea

reclamantului, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut

repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză,

producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului),

cât și în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu

prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor

echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de

aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește.

Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 a

prevăzut o serie de criterii legale pentru cuantificarea daunelor morale, prin art.

5 alin. (1) lit. a), potrivit cu care: „La stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Spre acest demers, a constatat că, în

baza Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 303/1990 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

reclamantului i s-a recunoscut perioada 14 iunie 1951 - 02 septembrie 1995 ca

fiind vechime neîntreruptă în muncă, i s-a acordat o indemnizație lunară în

sumă de 827 lei (ulterior indexată), beneficiind astfel de toate drepturile

prevăzute de acest act normativ.

Chiar faptul recunoașterii prin Legea nr.

221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii

reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.

De asemenea, acesta beneficiază de toate drepturile acordate în temeiul art. 8

și 9 din același act normativ.

S-a constatat că în mod corect s-a

raportat instanța de fond la jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 41 din

C.E.D.O., în sensul că stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie

subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă.

În consecință, dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a găsit justificat numai

în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant, cu titlu de prejudiciu moral și

a apreciat că suma de 5.000 Euro este suficientă pentru a oferi o reparație

completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii

domiciliului obligatoriu.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

I. Prin motivele de recurs, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a solicitat

admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, și obligarea pârâtului la plata

sumei de 250.000,00 euro reprezentând despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009.

În susținerea motivelor de recurs s-a

arătat că prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic

la care a fost supus prin deportare a fost pe deplin dovedit prin probatoriile

administrate în cauză, însă cuantumul acordat de 5000 euro nu este în

concordanță cu suferințele fizice și psihice la care a fost supus.

A susținut că acel loc și acea

perioadă a deportării a fost o adevărată închisoare fără gratii și, datorită

condițiilor subumane foarte mulți din cei deportați în perioada 1951-1955 s-au

îmbolnăvit și au murit. Datorită malnutriției și subnutriției și lipsa

accesului la asistența medicală, toate acestea au avut influente asupra stării

sale fizice și psihice, atât pe durata deportării cât și după aceea. Aceste

suferințe fizice și psihice au condus la deturnarea drumului firesc pe care

trebuia sa-1 urmeze în viață, iar în societate a fost privit de mulți și de

multe ori cu mari bănuieli și suspiciuni, stigmatul de deportat urmărindu-l pe

toata perioada vieții de până în anul 1989. Până în acel an, indiferent de

calificarea avută și de capacitățile sale, nu a avut voie să ocupe anumite

funcții datorită "dosarului de cadre" întocmit de organele de partid

(PCR) și de securitate, fiindu-i afectate imaginea, viața de familie și chiar resursele

de venit, cu repercusiuni în planul vieții private și profesionale. De

asemenea, i-au fost afectate relațiile sociale-onoarea, reputația, precum și

relațiile cu prietenii, cu colegii de serviciu.

Astfel, a apreciat că în mod nedrept

s-a considerat că nu este îndreptățit să primească despăgubirile în cuantumul

solicitat, întrucât beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990,

făcându-se o legătură directă între „indemnizația” (de 827 lei lunar) și „despăgubirile

pentru prejudiciile morale

”

prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Referindu-se la „Indemnizația lunara” prevăzută

de Decretul-lege nr. 18/1990 a arătat că aceasta reprezintă un drept de

securitate socială, deoarece se acordă prin Decizie a Direcției Județene de

specialitate a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, se suportă

de la bugetul de stat prin bugetul acestui minister și se plătește de către

Casele Județene de Pensii. Scopul acestei indemnizații a fost de ocrotire a

persoanelor persecutate politic de regimul comunist, a nivelului de trai a

acestora, deoarece, datorită persecuțiilor nedrepte, au fost private de

libertate, apoi grav discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca

efect limitarea și restrângerea semnificativă a veniturilor acestora timp

îndelungat în toata perioada comunistă.

Acest drept de protecție socială nu

are nici o legătură cu prejudiciile morale, iar textul de lege nu califică

aceasta indemnizație ca fiind o "despăgubire pentru daune morale" și

nici nu prevede ca aceasta indemnizație este plătită de Ministerul Finanțelor

Publice din fondurile alocate pentru despăgubiri civile.

O astfel de calificare a unui drept de

securitate socială ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale este

imposibilă deoarece cele două noțiuni sunt distincte și inconfundabile, au un

regim juridic și un fundament deosebit, aparțin unor ramuri de drept diferite.

Indemnizația prevăzută de Decretul-lege

nr. 118/1990 este oricum derizorie față de suferințele morale inimaginabile,

sistematice, îndelungate și extrem de numeroase ale victimelor persecuțiilor

regimului comunist.

A precizat că despăgubirile morale

prevăzute de Legea nr. 221/2009 se plătesc de către Ministerul Finanțelor

Publice, din fondurile pentru despăgubirile civile acordate prin hotărâri

judecătorești.

În consecință, a solicitat, față de

cele învederate mai sus, admiterea recursului, schimbarea în parte deciziei, în

sensul majorării cuantumului despăgubirilor până la suma solicitată, pe care o

consider justificată.

II. Prin recursul întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâtul a criticat hotărârea instanței

de apel ca fiind nelegală cu privire la menținerea obligației Statului Roman la

plata sumei de 5.000 euro.

A arătat că motivarea instanței este

criticabilă și cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale

asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O.,

care garantează dreptul la un proces echitabil.

În acest sens a susținut ca referitor

la incidența art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului,

trebuie pornit de la faptul ca instanța europeana a fost confruntata cu

problema de a ști in ce măsura intervenția puterii legislative sau a puterii

executive intr-o procedura judiciara aflata în curs de derulare este de natură

sa pună in discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea Europeană a admis că puterea

legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în materie civilă;

preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice

ingerința a puterii legiuitoare într-un proces deja existent. în vederea influențării

soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care

exista motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal,

Gonzales si alții împotriva Franței).

În cauza de față, se constată, pe de o

parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică

independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe

de alta parte, intervenția a avut loc in principal pentru a înlătura un

paralelism legislativ, contrar normelor de tehnica legislativa.

În acest context s-a apreciat că nu se

poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră

dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării

deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflându-se în faza apelului,

hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, nu se poate reține existența unui

drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. In

acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituție, având in vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.

S-a arătat că principiul

neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat

efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi,

rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009,

nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o

parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, decizia de constatare a

neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în privința

consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul

juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

În cazul în care se decide că

prevederea legală în cauză este neconstituțională (cum este și în cazul de

față) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești

cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Ca atare, decizia

Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Judecata de apel fiind tot o judecată

de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009,

nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

A considerat că, instanța de apel, în

mod greșit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții

Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului cat si de

principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009

nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței

apelate.

Ca efect al încetării efectelor

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării

lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea

respingerea apelului precum și a acțiunii reclamantului ca nefondata.

Pârâtul a criticat hotărârea instanței

de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de

creanță în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Sub acest aspect a arătat că nu se

poate reține existenta unei" speranțe legitime" a reclamantului la

obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a

adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a), ulterior declarate neconstituționale.

A considerat că instanța trebuia să

țină seama de faptul că dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc,

extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură

neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este în acord cu

jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut ca art.

l din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun,

statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și

proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse

cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

A învederat faptul că, instanța,

trebuie să soluționeze un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare, iar

existenta unor nemulțumiri ale pârtilor cărora nu li s-a dat câștig de cauză,

nu înseamnă ca instanțele au refuzat sa judece sau că acestea se fac vinovate

de denigrare de dreptate.

Cu privire la noțiunea de discriminare

prevăzută în art. 14 din Convenție, a arătat că aceasta nu este una automată,

astfel că, nu are loc o încălcare a art. l din Primul Protocol.

În aceste condiții, instanța de apel

era ținută de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât Curtea

Constituțională a constatat că neconstituționalitatea unei dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii și opozabile

erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

in art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a

supremației sale si a legilor este obligatorie”. Or, art. 145 alin (2) din

Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

și au putere numai pentru viitor".

Așadar, având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate

neconstituționale trimiterile la acesta normă au rămas fără obiect.

Prin urmare, față de faptul că această

dispoziție în baza căreia instanța de apel a acordat despăgubiri în cuantum de

5.000 euro este neîntemeiată, întrucât, actualul cadru legal nu mai permite

acordarea de despăgubiri morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici

pentru condamnări politice, nici pentru masuri administrative cu caracter

politic.

În ceea ce privește fondul cauzei, în

raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se

acordau doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor masuri

administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării.

Persoanele care au fost supuse unor

masuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile

prevăzute la lit. b) și constau în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca

efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au

fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri în echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile

proprietății si justiției.

Cum în cauza de față, reclamantul nu a

suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu

caracter politic, a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în

urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.

S-a mai susținut că prin Decretul Lege

nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile si cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât, intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu același

obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esențiale

ale statului de drept.

În subsidiar, a solicitat ca în măsura

în care se va aprecia că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată,

instanța să aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale,

respectiv 5.000 euro este mare.

Astfel, s-a considerat că nu s-a avut

în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009

constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând

prevederile legale realizează o funcție preventivă, în sensul de a spori

vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului

probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Examinând criticile invocate de

recurentul reclamant și de recurentul pârât, Înalta Curte, constată că este

fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în timp ce recursul

reclamantului, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, prin criticile formulate,

reclamantul consideră nelegală decizia instanței de apel pentru neacordarea

cuantumului solicitat, cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a suferințelor

îndurate în timpul deportării sale în Bărăgan cât și după ridicarea acestei

măsuri, și greșita raportare în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate,

la Decretul-lege nr. 118/1990.

La rândul său, pârâtul, în esență, a

apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod greșit instanța de apel a

considerat că dispozițiile deciziilor de neconstituționalitate, pronunțate de

Curtea Constituțională, cu privire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului

nu sunt aplicabile speței și a reținut că reclamantul are o speranță legitimă

în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.

Prin urmare, problema de drept care se

pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii,

înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. l4 din Convenție raportat la art.

l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac

turn.

În motivarea aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l

din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. l din Protocolul nr. l.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr.

303/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, se

va modifica decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința

apelată și se va respinge acțiunea reclamantului, respingându-se ca nefondat

recursul reclamantului, menținându-se restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, pe care o modifică, în sensul că,

admițând apelul pârâtului, schimbă în tot sentința nr. 1271 din data de 3

noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge

acțiunea reclamantului.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul N.G. împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 martie 2012.