ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2232/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul N.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a dislocării din localitatea Sandra, județul Timiș și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 1951-1955 în Bărăgan - Ialomița. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca familia sa refugiată în 1944 în România și stabilită în Banat, comuna Sandra, județul Timiș, în noaptea de 18/ 19 iunie 1951 de Rusalii a fost ridicată de organele de securitate, miliție și armată și deportată în Bărăgan.

Mai arată, reclamantul, că în această zonă împreună cu familia (mama, tatăl și 4 frați cu vârstă între 3-12 ani) a primit o parcelă de teren sub cerul liber și că odată ajunși în Bărăgan li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în acea zonă, neavând voie să se deplaseze nicăieri, în afară de a merge la muncă, la ferma de stat, ca lucrător zilier pentru a avea ce mânca în ziua respectivă. Arată și că, a avut numeroase restricții printre care interzicerea părăsirii localității și a comunicării cu localnicii din apropiere, lipsa totală a medicamentelor și a asistenței medicale, lipsa alimentelor de bază, a apei potabile, și restricționarea accesului la învățătură. Datorită acestor condiții subumane foarte mulți din cei deportați în perioada 1951-1955 s-au îmbolnăvit și au murit, suferința lor neputând fi compensată, cei deportați neavând copilărie, fiind obligați de mici să lucreze la muncile agricole ca zilieri, considerând că în acest mod destinul său a fost deturnat.

Prin sentința civilă nr. 1271 din 03 noiembrie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 25.000 euro, echivalent în lei, la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, a constatat că măsură administrativă luată asupra reclamantului are caracter politic și a apreciat că este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 25.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia nr. 303/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, respingându-se apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, obligându-1 pe pârât la plata sumei de 5000 euro, echivalentul în lei, la cursul B.N.R la data plății efective, către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, respingând restul acțiunii. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă judecății a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 446 la 01 iulie 2010, deci, după data promovării acțiunii, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, dispoziții legale modificatoare care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român. De asemenea, a mai reținut că, după publicarea în M. Of.

a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010). Singura modificare expresă adusă alin. (2) al art. 5, fiind aceea că „hotărârile judecătorești pronunțate, în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului", eliminând astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Aplicând la speță aceste dispoziții legale, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost dislocat din zona frontierei de vest în Fundata, jud. Ialomița, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, restricția cu privire la domiciliu fiind ridicată în data de 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955. Măsura administrativă dispusă în bata Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept. A constatat că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, a reținut că intenția expresă a legiuitorului a fost în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic.

In ceea ce privește prejudiciul moral suferit, a considerat că măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, pot să nu fie suficiente, în raport de suferința resimțită de către persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor judecătorești de a acorda despăgubiri suplimentare. De asemenea, Curtea a apreciat că trebuie să se țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv de dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O.

și de Rezoluțiile nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste ” ), nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare") și nr. 40/ 34 din 29 octombrie 1985 a Adunării Generale a O.N.U. (prin care s-a adoptat „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de putere ” ). De aceea, a constatat că voința statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Drept urmare, despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege. În ceea ce privește invocarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, apelantul - pârât a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal, iar apelantul-reclamant a solicitat instanței să constate că în speța de față nu sunt aplicabile, Curtea le-a analizat din perspectiva art. 14 al C.E.D.O., care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente: 1. Aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/ abrogat dispozițiile legii vechi - ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

În interpretarea dispozițiilor din art. 147 alin. 4 din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea securității juridice, norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

2. În al doilea rând, a arătat că dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru apelantul - reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă" (Marckx c. Belgiei, 1979). În acord cu rațiunea pentru care Curtea Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Criteriul duratei procesului și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței. Cât privește dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, și principiul „egalității armelor"(semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, tară ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces), aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

S-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, (Crișan c. României) și cauza (Satka și alții c. Greciei) în care Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat. În consecință, a reținut că respingerea acțiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, vine în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenție, prin raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În final, referindu-se la critica ce a vizat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a constatat ca fiind fondată critica susținută de apelantul - pârât, cu consecința admiterii apelului declarat de pârât și a reducerii cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de instanța de fond și cu consecința respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat. Astfel, a reținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că strămutarea reclamantului, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât și în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 a prevăzut o serie de criterii legale pentru cuantificarea daunelor morale, prin art. 5 alin. (1) lit. a), potrivit cu care: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Spre acest demers, a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 303/1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantului i s-a recunoscut perioada 14 iunie 1951 - 02 septembrie 1995 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă, i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 827 lei (ulterior indexată), beneficiind astfel de toate drepturile prevăzute de acest act normativ. Chiar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.

De asemenea, acesta beneficiază de toate drepturile acordate în temeiul art. 8 și 9 din același act normativ. S-a constatat că în mod corect s-a raportat instanța de fond la jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea art. 41 din C.E.D.O., în sensul că stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă. În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant, cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 5.000 Euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul. I. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000,00 euro reprezentând despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009. În susținerea motivelor de recurs s-a arătat că prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus prin deportare a fost pe deplin dovedit prin probatoriile administrate în cauză, însă cuantumul acordat de 5000 euro nu este în concordanță cu suferințele fizice și psihice la care a fost supus.

A susținut că acel loc și acea perioadă a deportării a fost o adevărată închisoare fără gratii și, datorită condițiilor subumane foarte mulți din cei deportați în perioada 1951-1955 s-au îmbolnăvit și au murit. Datorită malnutriției și subnutriției și lipsa accesului la asistența medicală, toate acestea au avut influente asupra stării sale fizice și psihice, atât pe durata deportării cât și după aceea.

Aceste suferințe fizice și psihice au condus la deturnarea drumului firesc pe care trebuia sa-1 urmeze în viață, iar în societate a fost privit de mulți și de multe ori cu mari bănuieli și suspiciuni, stigmatul de deportat urmărindu-l pe toata perioada vieții de până în anul 1989. Până în acel an, indiferent de calificarea avută și de capacitățile sale, nu a avut voie să ocupe anumite funcții datorită "dosarului de cadre" întocmit de organele de partid (PCR) și de securitate, fiindu-i afectate imaginea, viața de familie și chiar resursele de venit, cu repercusiuni în planul vieții private și profesionale. De asemenea, i-au fost afectate relațiile sociale-onoarea, reputația, precum și relațiile cu prietenii, cu colegii de serviciu.

Astfel, a apreciat că în mod nedrept s-a considerat că nu este îndreptățit să primească despăgubirile în cuantumul solicitat, întrucât beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, făcându-se o legătură directă între „indemnizația” (de 827 lei lunar) și „despăgubirile pentru prejudiciile morale ” prevăzute de Legea nr. 221/2009. Referindu-se la „Indemnizația lunara” prevăzută de Decretul-lege nr. 18/1990 a arătat că aceasta reprezintă un drept de securitate socială, deoarece se acordă prin Decizie a Direcției Județene de specialitate a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, se suportă de la bugetul de stat prin bugetul acestui minister și se plătește de către Casele Județene de Pensii.

Scopul acestei indemnizații a fost de ocrotire a persoanelor persecutate politic de regimul comunist, a nivelului de trai a acestora, deoarece, datorită persecuțiilor nedrepte, au fost private de libertate, apoi grav discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea semnificativă a veniturilor acestora timp îndelungat în toata perioada comunistă. Acest drept de protecție socială nu are nici o legătură cu prejudiciile morale, iar textul de lege nu califică aceasta indemnizație ca fiind o "despăgubire pentru daune morale" și nici nu prevede ca aceasta indemnizație este plătită de Ministerul Finanțelor Publice din fondurile alocate pentru despăgubiri civile. O astfel de calificare a unui drept de securitate socială ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale este imposibilă deoarece cele două noțiuni sunt distincte și inconfundabile, au un regim juridic și un fundament deosebit, aparțin unor ramuri de drept diferite.

Indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 este oricum derizorie față de suferințele morale inimaginabile, sistematice, îndelungate și extrem de numeroase ale victimelor persecuțiilor regimului comunist. A precizat că despăgubirile morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondurile pentru despăgubirile civile acordate prin hotărâri judecătorești. În consecință, a solicitat, față de cele învederate mai sus, admiterea recursului, schimbarea în parte deciziei, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor până la suma solicitată, pe care o consider justificată. II. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind nelegală cu privire la menținerea obligației Statului Roman la plata sumei de 5.000 euro. A arătat că motivarea instanței este criticabilă și cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil. În acest sens a susținut ca referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul ca instanța europeana a fost confruntata cu problema de a ști in ce măsura intervenția puterii legislative sau a puterii executive intr-o procedura judiciara aflata în curs de derulare este de natură sa pună in discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea Europeană a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerința a puterii legiuitoare într-un proces deja existent. în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care exista motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales si alții împotriva Franței). În cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de alta parte, intervenția a avut loc in principal pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnica legislativa.

În acest context s-a apreciat că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. In acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având in vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate. S-a arătat că principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, decizia de constatare a neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională (cum este și în cazul de față) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații. A considerat că, instanța de apel, în mod greșit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului cat si de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate. Ca efect al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea apelului precum și a acțiunii reclamantului ca nefondata.

Pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanță în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Sub acest aspect a arătat că nu se poate reține existenta unei" speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale.

A considerat că instanța trebuia să țină seama de faptul că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut ca art. l din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior. A învederat faptul că, instanța, trebuie să soluționeze un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare, iar existenta unor nemulțumiri ale pârtilor cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă ca instanțele au refuzat sa judece sau că acestea se fac vinovate de denigrare de dreptate. Cu privire la noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, a arătat că aceasta nu este una automată, astfel că, nu are loc o încălcare a art. l din Primul Protocol.

În aceste condiții, instanța de apel era ținută de deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a constatat că neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris in art. 51 din Constituție, potrivit căruia „Respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie”. Or, art. 145 alin (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor". Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la acesta normă au rămas fără obiect.

Prin urmare, față de faptul că această dispoziție în baza căreia instanța de apel a acordat despăgubiri în cuantum de 5.000 euro este neîntemeiată, întrucât, actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici pentru masuri administrative cu caracter politic. În ceea ce privește fondul cauzei, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordau doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării.

Persoanele care au fost supuse unor masuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) și constau în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției. Cum în cauza de față, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.

S-a mai susținut că prin Decretul Lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile si cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât, intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esențiale ale statului de drept. În subsidiar, a solicitat ca în măsura în care se va aprecia că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată, instanța să aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 5.000 euro este mare.

Astfel, s-a considerat că nu s-a avut în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventivă, în sensul de a spori vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Examinând criticile invocate de recurentul reclamant și de recurentul pârât, Înalta Curte, constată că este fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în timp ce recursul reclamantului, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, prin criticile formulate, reclamantul consideră nelegală decizia instanței de apel pentru neacordarea cuantumului solicitat, cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a suferințelor îndurate în timpul deportării sale în Bărăgan cât și după ridicarea acestei măsuri, și greșita raportare în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, la Decretul-lege nr. 118/1990.

La rândul său, pârâtul, în esență, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod greșit instanța de apel a considerat că dispozițiile deciziilor de neconstituționalitate, pronunțate de Curtea Constituțională, cu privire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu sunt aplicabile speței și a reținut că reclamantul are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. Prin urmare, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. l4 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. pr. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn. În motivarea aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 303/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința apelată și se va respinge acțiunea reclamantului, respingându-se ca nefondat recursul reclamantului, menținându-se restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, pe care o modifică, în sensul că, admițând apelul pârâtului, schimbă în tot sentința nr. 1271 din data de 3 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respinge acțiunea reclamantului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. împotriva aceleiași decizii. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.