ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4510/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția

civilă, reclamanta P.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând să se constate caracterul politic al

măsurii administrative abuzive de strămutare din localitatea B.V., județ Timiș

în localitatea F., raion Galați dispusă împotriva reclamantei și a defunctei M.E.

pe perioada 18 iunie 1951–27 iulie 1955; să se constate că reclamanta, în nume

propriu, precum și în calitate de descendent de gradul I față de defuncta M.E.

are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri; să se dispună

obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: 250.000 euro cu titlu de

despăgubiri morale și civile și suma de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale și civile ca urmare a suferințelor fizice și morale suportate de către

defuncta M.E.

În motivare, reclamanta a arătat că este

fiica defunctei M.E., iar în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, mama sa a fost strămutată

împreună cu tatăl său – F.P. și bunica – F.M. din satul B.V., județ Timiș într-un

sat nou înființat în Bărăgan F.S., fiind astfel nevoiți să-și părăsească gospodăria

și casa pentru care munciseră o viață întreagă, fără a cunoaște destinația la care

urmau să ajungă și fără a ști ce va urma să se întâmple cu ei.

A menționat că mama sa a îndurat foamea,

setea, căldura verii, viscolul și gerul iernii, lipsa apei potabile, lipsa lemnelor,

condiții inumane din cauza cărora s-a îmbolnăvit.

A învederat că atât ea, cât și mama sa

au beneficiat de prevederile Decretului–Lege nr. 118/1990, fapt atestat prin Hotărârea

nr. 1991 din 13 noiembrie 1990, respectiv Hotărârea nr. 1990 din 13 noiembrie 1990

ale comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului–Lege nr. 118/1990 din județul

Timiș.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) și urm. din Legea

nr. 221/2009.

Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, în reprezentarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 3103 din 12

noiembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității acțiunii; a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, cu titlu

de daune morale, respingând în rest, acțiunea, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere că reclamanta P.R. legitimează calitatea de a pretinde compensații

pecuniare pentru prejudiciul moral suferit și în calitate în calitate de descendentă

de gradul I (după mama). Prin urmare, a respins excepția lipsei calității procesual

active.

Instanța a constatat că inadmisibilitatea

acțiunii – ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată

și a respins-o pentru următoarele argumente:

Așa cum rezultă din actul normativ evocat,

acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale

fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1

alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de

aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează:

alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora

s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva

cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor

care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță

a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3) al

art. 1], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de

art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință

logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al

condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile

de exigență ale art. 4.

Instanța a constatat că măsura deportării

în Bărăgan luată față de reclamantă și mama acesteia se circumscrie ipotezei prevăzute

de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerului

Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de

lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță

nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici

cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic

al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate

de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a observat că acest act normativ

prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările

cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi cât și pentru măsurile

administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6

martie 1945-22 decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului

normativ în discuție - Legea nr. 221/2009.

Aceasta vizează atât condamnările și

măsurile administrative cu caracter politic expres conferit de lege, cât și cele

ale căror caracter are a fi constatat de instanța de judecată, raportat la criterii,

de asemenea indicate de actul normativ în discuție (și care face trimitere la Decretul-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și respectiv la O.U.G.

nr. 114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).

Printre criteriile generale identificate

de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele

referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea

libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale

în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamantă

și mama sa pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente

de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un

mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind

afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare

și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în

vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar

fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării

unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor

ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia

cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative

abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin

intermediul criteriilor enunțate.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor,

tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României),

observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se

la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării

unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1)

lit. a), respectiv dacă petiționara și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau

nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Față de cele menționate, tribunalul a

apreciat că suma de 15.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă

și proporțională cu prejudiciul moral încercat de reclamantă și de mama sa, și a

admis în parte acțiunea.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat

apel părțile.

Prin decizia civilă nr. 884 din 17 mai

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei, a admis

apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut

că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași

finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată,

adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile

prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și

cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări

cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord

cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări

nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova

și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea

o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie

2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie

2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este

anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut

în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă

prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie,

precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față,

Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

[prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.

Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare,

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic

care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii

apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă

pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă

că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și

de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai

mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după

ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o

lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamantei privind

neretroactivitatea deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără

finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept,

consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât

reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie

anterioară publicării deciziei Curții Constituționale, care ar putea constitui „bun”

în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ocazionată de

protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru

următoarele motive:

Hotărârea recurată încalcă principiile

egalității în fața legii și neretroactivității

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta

susține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea

nr. 221/2009, aceasta fiind legea aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta susține că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 contravine art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit

căruia, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără

nicio discriminare.

Principiul egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,

nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii

exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul

egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant

în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane

trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic,

iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale

în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele

care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea

unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor

care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este

determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele

de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului

și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii

de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Față de efectul ex nunc al deciziilor

Curții Constituționale, este necesar a se reține că prezumția de constituționalitate

a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei în M. Of. Potrivit

principiului tempus regit actum decizia Curții Constituționale, care a intervenit

în timpul soluționării cauzei, nu este aplicabilă în speță.

Efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice născute după

ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate

ca neconstituționale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură

a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, instanța fiind obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția

României.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentei, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurenta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

recurentă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat

de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta P.R. împotriva deciziei civile nr. 884 din 17 mai 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.