ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4507/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4507/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,

reclamanta K.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor publice, solicitând obligarea acestuia, în baza art. 1 alin. (3),

art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata

sumei de 170.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de

despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de ea și părinți prin deportarea

în Bărăgan.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor, în

perioada 18 iunie 1951-27 martie 1955 a fost strămutată împreună cu părinții săi

în localitatea D., jud. Galați. Au fost transportați cu vagoane pentru animale,

iar acolo au fost lăsați în câmp, unde și-au săpat bordeie din pământ alături de

alți deportați. Toată acea perioadă a fost o luptă pentru supraviețuire, marcată

de lipsa apei și a hranei suficiente, de supraveghere strictă, de muncă istovitoare

în condiții grele de climă, de boli care le-au marcat toată viața.

La întoarcere și-au găsit casa fără uși,

geamuri și mobilier, ducând ulterior o viață grea, neputând să evolueze din punct

de vedere social și profesional.

Prin sentința civilă nr. 2514 din 06

octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul să-i plătească suma de 11.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta K.A. își legitimează calitatea de a accede la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 221/2009 atât în nume propriu, cât și ca moștenitoare a părinților

săi, legea conferind expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul

al II-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamanta acționează atât în nume

propriu, în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât și pentru suferința

părinților ei și a bunicii paterne, ca descendentă de gradul I și II.

Reclamanta a fost deportată împreună

cu familia sa, compusă din tată – S.G. și mama S.M., decedați actualmente, în Bărăgan,

în aplicarea Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951.

Legiuitorul a asimilat măsurile administrative

cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter astfel că, raportat la o interpretare

după scopul normei, obligatoriu se impune aprecierea că cele două tipuri de situații

reglementate de lege cer a fi tratate unitar.

Tribunalul s-a raportat la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și

Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea

despăgubirilor, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul

rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și

în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă

a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și

criteriile stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A avut, de asemenea, în vedere plafoanele

legale stabilite în O.U.G. nr. 62/2010, ca și cuantum maxim al despăgubirilor morale.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat

apel atât reclamanta, cât și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 838 din 4 mai

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei, a admis

apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, Curtea

de Apel a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest

text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența

unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în

perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în

vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea

de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, contravin prevederilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin.

(1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție

și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin

care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțe.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei K.A., și-a

încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu se poate reține nici că reclamanta

avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii

definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv,

instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei

hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat

asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța

ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Pe de altă parte, atât reclamanta cât

și părinții săi până la deces au beneficiat de o indemnizație lunară în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru

următoarele motive:

La data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta susține că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 contravine art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială

a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea

principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,

nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii

exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul

egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant

în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane

trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic,

iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale

în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele

care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea

unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este

dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune

să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate

unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă

și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea

lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană

este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea

din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește

un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea

din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor

care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este

determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele

de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului

și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii

de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește garanția egalității

armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a

părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial,

instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului

juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență, recurenta susține că efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice născute după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, iar aplicarea acesteia prezentului

litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanța fiind obligată

să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din

2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentei, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurenta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat

de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta K.A. împotriva deciziei nr. 838 din 4 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.