ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2192/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2192/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25 martie 2010, reclamantul

B.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând

obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 lei, pentru

prejudiciul moral suferit de el, părinții și bunicii săi, ca urmare a

strămutării lor în Bărăgan, în perioada 1951-1955, precum și la plata de

despăgubiri materiale, în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a casei, grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei

strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași

perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători,

batoze, căruțe etc.) și a animalelor domestice (cai, mânji, junici, găini),

confiscate ca efect al strămutării.

Prin sentința civilă

nr. 2673/ PI din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis, în

parte, acțiunea, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a

sumei de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a respins în rest

pretențiile reclamantului.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că reclamantul și familia sa, compusă din

părinți și bunici, au fost strămutați în Bărăgan în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951.

Această măsură

administrativă are caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, așa încât, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din același act normativ, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de el și familia sa ca urmare a strămutării.

Având în vedere

durata măsurii administrative cu caracter politic, consecințele negative

suferite, în plan psihic și fizic, de către reclamant și familia sa ca urmare a

acestei măsuri, măsurile reparatorii de care autorii reclamantului au

beneficiat deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum și plafonul maxim

al despăgubirilor stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a apreciat că

suma de 8.000 euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu

prejudiciul moral reclamat.

În privința despăgubirilor

materiale, s-a reținut că acestea nu pot viza bunurile mobile, în raport de

trimiterea făcută de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la

dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, în al căror domeniu de

aplicare nu intră decât bunurile imobile. Referitor la imobile, s-a reținut că

reclamantul nu a dovedit confiscarea lor ca efect al măsurii de strămutare.

Împotriva sentinței

au declarat apel, în termen legal, ambele părți.

Prin decizia civilă

nr. 526 din 09 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

ambele apeluri și a desființat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au dreptul la

despăgubiri și descendenții până la gradul II ai persoanei ce a fost deportată

în perioada de referință a legii. În consecință, legea făcând trimitere la

succesibili, în mod corect a reținut prima instanță calitatea procesuală activă

a reclamantului, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurul succesibil al

persoanei deportate, deoarece legea nu prevede obligativitatea dovedirii

calității de moștenitor.

Prin urmare, excepția

lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, va fi respinsă, ca

neîntemeiată.

Dincolo de încetarea

efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr. 221/2009, modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al

deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și, respectiv nr. 1358 din 20

octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca

scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ce au suferit condamnări

politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.

Este evident, în

consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în

favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu

cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost

lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamantul

a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea ai

persoanelor deportate au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile

confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a

Legii nr. 247/2005.

Noua lege de

reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor

reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu

restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu

distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

Prin urmare, în mod

greșit prima instanță a reținut că bunurile pentru care reclamantul a solicitat

despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, lăsând astfel necercetat fondul cererii prind despăgubirile

materiale, ceea ce impune soluția trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a formulat

următoarele critici:

curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, în ceea ce privește solicitarea despăgubirilor pentru

ascendenții săi.

Excepția se impunea a

fi admisă raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că este singura

persoană care are calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii în

despăgubiri, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) teza a II-a din Legea

nr. 221/2009.

În condițiile în care

norma legală evocată stabilește calitate procesuală activă și soțului

supraviețuitor al persoanei condamnate decedate, precum și descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamantul nu a dovedit faptul că

nu există alți descendenți ai autorilor săi (frați/surori, verișori, unchi,

mătuși ai reclamantului), care au aceeași vocație procesuală activă pentru a

promova acțiunea în acordarea despăgubirilor în numele ascendenților lor.

curtea de apel a interpretat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care

se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci și

bunurile mobile. Această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi

admis.

Trimiterile

legiuitorului, în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, la Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea

de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care

s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005,

pentru a evita o dublă despăgubire.

Din lecturarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că

legiuitorul a înțeles să coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu

caracter reparator, și anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate

prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative

abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja

retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale

reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv imobilele „preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că

legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care

face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi

restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri

reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanțele trebuie să aibă în

vedere dispozițiile art. 2, în corelație cu cele ale art. 6 ale Legii nr. 10/2001

și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act

normativ.

Prin urmare, pot fi

acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează

sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și

a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca

efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja, în

condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Pentru toate aceste

motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și, pe fond, respingerea în

totalitate a acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

lipsa calității procesuale active a reclamantului nu este fondată.

Contrar susținerilor

recurentului, pentru a-și legitima calitatea procesuală activă în cauză,

reclamantul nu trebuia să facă dovada că este singurul descendent până la

gradul al II-lea al antecesorilor pentru care a solicitat despăgubiri, ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care aceștia au fost

supuși în perioada comunistă.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

despăgubiri”.

Rezultă că, singura

condiție cerută în justificarea legitimării procesuale active într-o cerere în

despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009 este aceea ca solicitantul să fie

persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic sau care a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar în cazul decesului

acestei persoane, să aibă calitatea de soț sau de descendent al acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv.

Susținerea

recurentului în sensul că art. 5 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 221/2009

ar impune condiția ca reclamantul să facă dovada că este singurul descendent

până la gradul al II-lea inclusiv al persoanei decedate pentru care solicită

despăgubiri, este așadar greșită, textul legal menționat neprevăzând o asemenea

condiție.

În consecință, curtea

de apel a apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art.

5 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, atunci când a considerat că

reclamantul are calitate procesuală activă în cauză în raport de antecesorii

decedați pentru care a solicitat despăgubiri (părinți și bunici), în calitate

de descendent de gradul I și, respectiv de gradul II al acestora, fără a fi

necesară dovada că el este unicul lor descendent.

despăgubirile materiale este, însă, fondată și în raport de ea recursul va fi

admis, potrivit celor ce succed.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata

de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

casei, grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv

contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă, precum și a

utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruțe etc.) și a

animalelor domestice (cai, mânji, junici, găini), confiscate ca efect al

strămutării.

Această pretenție a

fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

Din condiția impusă

de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost

restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație

nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi

solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în

acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul

normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile

(imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul

(imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în

sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii

privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane

juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse.”

În consecință, în

baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate

despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile

prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin

destinație).

În cauză însă,

bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri

mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii

nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de

reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul

nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în

cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent,

nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai

solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea lipsei de

folosință a imobilelor, casă și teren, de care el și familia sa au fost privați

pe perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la ridicarea

restricțiilor domiciliare, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de

chemare în judecată, din dezvoltarea motivelor de apel ale reclamantului și din

întâmpinarea depusă de aceeași parte în recurs. Aceste pretenții nu intră,

însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite,

nu și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite.

În concluzie,

reținând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter

politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr.

10/2001, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

în mod greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii

privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care

reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Pentru aceste motive,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât și va modifica, în parte,

decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

Constatând, pe de o

parte, că măsura dispusă de curtea de apel, aceea de desființare a hotărârii

primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai

pretențiile reclamantului privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă

parte, că dezlegarea dată de instanța de apel în privința cererii referitoare

la daunele morale (aceea că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor

morale, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010) nu a

fost contestată pe calea recursului de partea care ar fi avut interes în acest

sens, Înalta Curte va dispune schimbarea în parte a sentinței de fond, în

sensul că va respinge și capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca

neîntemeiat.

Totodată, va menține

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea

apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P și, respectiv respingerea

petitului privind despăgubirile materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș

împotriva deciziei nr. 526 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Modifică în parte

decizia atacată.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul B.L. împotriva sentinței civile nr.

2673/ PI din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că respinge și capătul de cerere privind plata

daunelor morale, ca neîntemeiat.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.