ÎCCJ, decizie (scj.ro #81749)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81749) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Despăgubiri materiale solicitate în temeiul Legii
nr. 221/2009 pentru prejudiciul creat ca urmare a confiscării unor bunuri
mobile. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Cuprins pe materii :
Drept civil. Obligații.
Index alfabetic :
despăgubiri materiale
-
bunuri confiscate
-
bun mobil
-
imobil
Legea 221/2009, art. 5 alin. 1 lit. b
Legea
nr. 10/2001
În baza art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009 -
care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit
condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter
politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul
valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii
administrative - pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru
bunurile imobile care se subsumează sferei de
aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri
și construcții (imobile prin natură) și utilaje și
instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În
consecință, nu este îndeplinită condiția impusă de
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea
despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de
folosință a casei, grădinii și terenului agricol,
aferentă perioadei strămutării, contravaloarea recoltelor culese
și neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor
agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze,
căruțe etc.) și a animalelor domestice, confiscate ca efect al
strămutării, întrucât nu intră în sfera de reglementare a Legii
nr.10/2001, fiind fie bunuri mobile, fie bunuri imobile prin
destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi
(utilajele agricole), dar pentru care nu s-a făcut dovada că a fost
urmată procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul
căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură
sau prin echivalent.
Secția I civilă,
decizia nr. 2192 din 23 martie 2012
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de
25.03.2010, reclamantul B.L. a chemat în judecată Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de
daune morale, în cuantum de 500.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de
el, părinții și bunicii săi, ca urmare a
strămutării lor în Bărăgan, în perioada 1951-1955, precum
și la plata de despăgubiri materiale, în cuantum de 50.000 euro,
reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei,
grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei
strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și
neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor agricole
(pluguri, semănători, secerători, batoze, căruțe etc.)
și a animalelor domestice (cai, mânji,
junici
,
găini), confiscate ca efect al strămutării.
Prin
sentința civilă nr.2673/PI din 14.10.2010, Tribunalul Timiș,
Secția civilă a admis, în parte, acțiunea, în sensul că l-a
obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro cu titlu
de despăgubiri morale și a respins în rest pretențiile
reclamantului.
Tribunalul a reținut că reclamantul și familia sa au fost
strămutați în Bărăgan în baza Deciziei MAI nr.200/1951.
Această măsură administrativă are caracter politic în
sensul art.3 lit. e) din Legea nr.221/2009, așa încât, în conformitate cu
dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) din același act normativ,
reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit de el și familia sa ca urmare a strămutării.
Având în vedere durata
măsurii administrative cu caracter politic, consecințele negative
suferite, în plan psihic și fizic, de către reclamant și familia
sa ca urmare a acestei măsuri, măsurile reparatorii de care autorii
reclamantului au beneficiat deja în baza Decretului - Lege nr.118/1990, precum
și plafonul maxim al despăgubirilor stabilit prin OUG nr.62/2010,
tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro reprezintă o
satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul
moral reclamat.
În privința
despăgubirilor materiale, s-a reținut că acestea nu pot viza
bunurile mobile, în raport de trimiterea făcută de art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009 la dispozițiile Legilor
nr.10/2001 și nr.247/2005, în al căror domeniu de aplicare nu
intră decât bunurile imobile. Referitor la imobile, s-a reținut
că reclamantul nu a dovedit confiscarea lor ca efect al măsurii de
strămutare.
Împotriva sentinței
au declarat apel ambele părți.
Prin decizia civilă
nr.526 din 09.03.2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a
admis ambele apeluri și a desființat sentința atacată cu
trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținând
următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, au dreptul la
despăgubiri și descendenții până la gradul II ai persoanei
ce a fost deportată în perioada de referință a legii. În
consecință, legea făcând trimitere la succesibili, în mod corect
a reținut prima instanță calitatea procesuală activă a
reclamantului, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurul succesibil
al persoanei deportate, deoarece legea nu prevede obligativitatea dovedirii
calității de moștenitor.
Prin urmare,
excepția lipsei calității procesuale active, invocată de
pârât, va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Dincolo
de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr.221/2009,
modificată prin OUG nr.62/2010, încetare produsă ca efect al
caracterului obligatoriu al deciziilor nr.1354 din 20.10.2010 și,
respectiv nr.1358 din 20.10.2010 date de Curtea Constituțională,
legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de
persoanele ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate
acestora în perioada de referință a legii.
Este
evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în
sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub
incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai
sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost
lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu
neaplicarea lor.
În cauză,
reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de
despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.
Potrivit
art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009,
(și) descendenții de gradul al doilea ai persoanelor deportate au
dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă
bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii
nr.247/2005.
Noua
lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al
legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost
sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or,
unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o
facă.
Prin
urmare, în mod greșit prima instanță a reținut că
bunurile pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri nu intră sub
incidența dispozițiilor art.5 alin.(1)
lit.b
)
din Legea nr.221/2009, lăsând astfel necercetat fondul cererii prind
despăgubirile materiale, ceea ce impune soluția trimiterii cauzei
spre rejudecare la aceeași instanță.
Decizia
curții de apel a fost atacată cu recurs, de către pârât, care a
formulat următoarele critici:
În
mod nelegal, curtea de apel a respins excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantului, în ceea ce privește solicitarea
despăgubirilor pentru ascendenții săi.
Excepția
se impunea a fi admisă raportat la faptul că reclamantul nu a
făcut dovada că este singura persoană care are calitate
procesuală activă pentru promovarea acțiunii în
despăgubiri, așa cum prevăd dispozițiile art.5 alin.(1)
teza a II-a din Legea nr.221/2009.
În condițiile în care norma legală evocată
stabilește calitate procesuală activă și soțului
supraviețuitor al persoanei condamnate decedate, precum și
descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,
reclamantul nu a dovedit faptul că nu există alți
descendenți ai autorilor săi (frați/surori, verișori,
unchi, mătuși ai reclamantului), care au aceeași vocație
procesuală activă pentru a
promova
acțiunea în acordarea despăgubirilor în numele ascendenților
lor.
În mod greșit, curtea de apel a interpretat
dispozițiile art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea
nr.221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate
pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile
imobile ci și bunurile mobile. Această interpretare adaugă la
lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului, în art.5 alin.(1)
lit.b
)
din Legea nr.221/2009, la Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 au fost
făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru
bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al
măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au
acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 și a Legii
nr.247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Din lecturarea prevederilor art.5 alin.(1)
lit.b
)
din Legea nr.221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să
coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu caracter
reparator - și anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile
confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al
măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi
reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în
echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act
normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001
vizează exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de
organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza
Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că legiuitorul
a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care
face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi
restituite în temeiul Legii nr.221/2009 - dacă nu s-au acordat deja
măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanțele
trebuie să aibă în vedere dispozițiile art.2, în corelație
cu cele ale art.6 ale Legii nr.10/2001 și care circumscriu categoria
imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ.
Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai
pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de
aplicare a Legii
nr.10/2001,
bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a
celorlalte cerințe:
să fi fost
confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor
administrative abuzive și
să nu fi obținut deja, în
condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în
echivalent.
Examinând
decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a
reținut următoarele:
1.
Critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantului nu
este fondată.
Contrar
susținerilor recurentului, pentru a-și legitima calitatea
procesuală activă în cauză, reclamantul nu trebuia să
facă dovada că este singurul descendent până la gradul al II-lea
al antecesorilor pentru care a solicitat despăgubiri, ca urmare a
măsurii administrative cu caracter politic la care aceștia au fost
supuși în perioada comunistă.
Astfel,
potrivit art.5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, „Orice persoană care a
suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative
cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,
soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea
inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen
de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea
statului la despăgubiri”
Rezultă
că, singura condiție cerută în justificarea legitimării
procesuale active într-o cerere în despăgubiri întemeiată pe Legea
nr.221/2009 este aceea ca solicitantul să fie persoana care a suferit o
condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri
administrative cu caracter politic, iar în cazul decesului acestei persoane,
să aibă calitatea de soț sau de descendent al acesteia până
la gradul al II-lea inclusiv.
Susținerea
recurentului în sensul că art.5 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.221/2009
ar impune condiția ca reclamantul să facă dovada că este
singurul descendent până la gradul al II-lea inclusiv al persoanei
decedate pentru care solicită despăgubiri, este așadar
greșită, textul legal menționat neprevăzând o asemenea
condiție.
În
consecință, curtea de apel a apel a făcut o interpretare și
aplicare corectă a dispozițiilor art.5 alin.(1) teza a II-a din Legea
nr.221/2009, atunci când a considerat că reclamantul are calitate
procesuală activă în cauză în raport de antecesorii
decedați pentru care a solicitat despăgubiri (părinți
și bunici), în calitate de descendent de gradul I și, respectiv de
gradul II al acestora, fără a fi necesară dovada că el este
unicul lor descendent.
2.
Critica vizând despăgubirile materiale este, însă, fondată,
potrivit celor ce succed.
Astfel,
prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea
pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând
contravaloarea lipsei de folosință a casei, grădinii și
terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv
contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași
perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri,
semănători, secerători, batoze, căruțe etc.) și a
animalelor domestice (cai, mânji,
junici
,
găini), confiscate ca efect al strămutării.
Această pretenție a fost întemeiată pe
prevederile art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea
nr.221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a
suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative
cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând
echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau
ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au
fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în
condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
republicată, cu modificările și completările ulterioare,
sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății
și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu
modificările și completările ulterioare ".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea
despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate,
și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau
să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în
condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă
că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul
de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și
completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5
alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009. Numai în acest
fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în
cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii
nr.247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum
aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005,
nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin
natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu
imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile
art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se
înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare
dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum
și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste
construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și
instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu
imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau
distruse.”
În consecință, în baza art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate
despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se
subsumează sferei de
aplicare
a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin
natură) și utilaje și instalații preluate odată cu
imobilul (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare
este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind
natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fie
bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a
acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut
dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în
cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau
prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în
acest sens de art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea
nr.221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri
materiale și contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor –
casă și teren - de care el și familia sa au fost privați pe
perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la
ridicarea restricțiilor domiciliare, după cum rezultă din
motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată. Aceste pretenții
nu intră, însă, în sfera de aplicare a art.5 alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009, care vizează numai
echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și
contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite.
În concluzie, reținând că în sfera de aplicare a art.5
alin.(1)
lit.b
) din Legea nr.221/2009
intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu
caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al
Legii nr.10/2001, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu
încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor
menționate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de
art.304 pct.9
C.proc.civ
.
Pe cale de consecință, în mod greșit curtea de
apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță,
considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind
despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care
reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.
Pentru aceste motive, în temeiul art.312 alin.(1)-(3) cu
referire la art.304 pct.9
C.proc.civ
., Înalta Curte a
admis recursul declarat de pârât și a modificat, în parte, decizia
recurată
, în sensul că a respins, ca nefondat,
apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.
Constatând, pe de o parte, că măsura dispusă de
curtea de apel, aceea de desființare a hotărârii primei instanțe
și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretențiile
reclamantului privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă parte,
că dezlegarea dată de instanța de apel în privința cererii
referitoare la daunele morale [aceea că nu mai există temei legal
pentru acordarea daunelor morale, urmare a declarării
neconstituționalității art.5 alin.(1)
lit.a
)
din Legea nr.221/2009, prin decizia Curții Constituționale
nr.1358/2010] nu a fost contestată pe calea recursului de partea care ar
fi avut interes în acest sens, Înalta Curte a dispus schimbarea în parte a
sentinței de fond, în sensul că a respins și capătul de
cerere privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.
Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și
sentinței, referitoare la admiterea apelului declarat de pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv respingerea
petitului
privind despăgubirile materiale.