ÎCCJ, decizie (scj.ro #81749)

Despăgubiri materiale solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciul creat ca urmare a confiscării unor bunuri mobile. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.

Index alfabetic : despăgubiri materiale - bunuri confiscate - bun mobil - imobil Legea 221/2009, art. 5 alin. 1 lit. b Legea nr. 10/2001 În baza art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009 - care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative - pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În consecință, nu este îndeplinită condiția impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei, grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruțe etc.) și a animalelor domestice, confiscate ca efect al strămutării, întrucât nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fiind fie bunuri mobile, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care nu s-a făcut dovada că a fost urmată procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu a fost obținută restituirea acestora în natură sau prin echivalent.

Secția I civilă, decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25.03.2010, reclamantul B.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de el, părinții și bunicii săi, ca urmare a strămutării lor în Bărăgan, în perioada 1951-1955, precum și la plata de despăgubiri materiale, în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei, grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruțe etc.) și a animalelor domestice (cai, mânji, junici , găini), confiscate ca efect al strămutării.

Prin sentința civilă nr.2673/PI din 14.10.2010, Tribunalul Timiș, Secția civilă a admis, în parte, acțiunea, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a respins în rest pretențiile reclamantului. Tribunalul a reținut că reclamantul și familia sa au fost strămutați în Bărăgan în baza Deciziei MAI nr.200/1951. Această măsură administrativă are caracter politic în sensul art.3 lit. e) din Legea nr.221/2009, așa încât, în conformitate cu dispozițiile art.5 alin.(1) lit. a) din același act normativ, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și familia sa ca urmare a strămutării.

Având în vedere durata măsurii administrative cu caracter politic, consecințele negative suferite, în plan psihic și fizic, de către reclamant și familia sa ca urmare a acestei măsuri, măsurile reparatorii de care autorii reclamantului au beneficiat deja în baza Decretului - Lege nr.118/1990, precum și plafonul maxim al despăgubirilor stabilit prin OUG nr.62/2010, tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral reclamat. În privința despăgubirilor materiale, s-a reținut că acestea nu pot viza bunurile mobile, în raport de trimiterea făcută de art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009 la dispozițiile Legilor nr.10/2001 și nr.247/2005, în al căror domeniu de aplicare nu intră decât bunurile imobile.

Referitor la imobile, s-a reținut că reclamantul nu a dovedit confiscarea lor ca efect al măsurii de strămutare. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr.526 din 09.03.2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a admis ambele apeluri și a desființat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținând următoarele: Potrivit dispozițiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, au dreptul la despăgubiri și descendenții până la gradul II ai persoanei ce a fost deportată în perioada de referință a legii. În consecință, legea făcând trimitere la succesibili, în mod corect a reținut prima instanță calitatea procesuală activă a reclamantului, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurul succesibil al persoanei deportate, deoarece legea nu prevede obligativitatea dovedirii calității de moștenitor.

Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, va fi respinsă, ca neîntemeiată. Dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr.221/2009, modificată prin OUG nr.62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr.1354 din 20.10.2010 și, respectiv nr.1358 din 20.10.2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii. Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate. Potrivit art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea ai persoanelor deportate au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005. Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a reținut că bunurile pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, lăsând astfel necercetat fondul cererii prind despăgubirile materiale, ceea ce impune soluția trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, de către pârât, care a formulat următoarele critici: 1. În mod nelegal, curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în ceea ce privește solicitarea despăgubirilor pentru ascendenții săi. Excepția se impunea a fi admisă raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că este singura persoană care are calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii în despăgubiri, așa cum prevăd dispozițiile art.5 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.221/2009.

În condițiile în care norma legală evocată stabilește calitate procesuală activă și soțului supraviețuitor al persoanei condamnate decedate, precum și descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamantul nu a dovedit faptul că nu există alți descendenți ai autorilor săi (frați/surori, verișori, unchi, mătuși ai reclamantului), care au aceeași vocație procesuală activă pentru a promova acțiunea în acordarea despăgubirilor în numele ascendenților lor. 2. În mod greșit, curtea de apel a interpretat dispozițiile art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile ci și bunurile mobile.

Această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis. Trimiterile legiuitorului, în art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, la Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Din lecturarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu caracter reparator - și anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ. Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 vizează exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere.

Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr.221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanțele trebuie să aibă în vedere dispozițiile art.2, în corelație cu cele ale art.6 ale Legii nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ. Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja, în condițiile Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele: 1. Critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantului nu este fondată. Contrar susținerilor recurentului, pentru a-și legitima calitatea procesuală activă în cauză, reclamantul nu trebuia să facă dovada că este singurul descendent până la gradul al II-lea al antecesorilor pentru care a solicitat despăgubiri, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care aceștia au fost supuși în perioada comunistă.

Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din Legea nr.221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri” Rezultă că, singura condiție cerută în justificarea legitimării procesuale active într-o cerere în despăgubiri întemeiată pe Legea nr.221/2009 este aceea ca solicitantul să fie persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar în cazul decesului acestei persoane, să aibă calitatea de soț sau de descendent al acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Susținerea recurentului în sensul că art.5 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.221/2009 ar impune condiția ca reclamantul să facă dovada că este singurul descendent până la gradul al II-lea inclusiv al persoanei decedate pentru care solicită despăgubiri, este așadar greșită, textul legal menționat neprevăzând o asemenea condiție. În consecință, curtea de apel a apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art.5 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.221/2009, atunci când a considerat că reclamantul are calitate procesuală activă în cauză în raport de antecesorii decedați pentru care a solicitat despăgubiri (părinți și bunici), în calitate de descendent de gradul I și, respectiv de gradul II al acestora, fără a fi necesară dovada că el este unicul lor descendent.

2. Critica vizând despăgubirile materiale este, însă, fondată, potrivit celor ce succed. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei, grădinii și terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruțe etc.) și a animalelor domestice (cai, mânji, junici , găini), confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare ". Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005,

poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005. Or, în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” În consecință, în baza art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate. Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor – casă și teren - de care el și familia sa au fost privați pe perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la ridicarea restricțiilor domiciliare, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite.

În concluzie, reținând că în sfera de aplicare a art.5 alin.(1) lit.b ) din Legea nr.221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ . Pe cale de consecință, în mod greșit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Pentru aceste motive, în temeiul art.312 alin.(1)-(3) cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât și a modificat, în parte, decizia recurată , în sensul că a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

Constatând, pe de o parte, că măsura dispusă de curtea de apel, aceea de desființare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretențiile reclamantului privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă parte, că dezlegarea dată de instanța de apel în privința cererii referitoare la daunele morale [aceea că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, urmare a declarării neconstituționalității art.5 alin.(1) lit.a ) din Legea nr.221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr.1358/2010] nu a fost contestată pe calea recursului de partea care ar fi avut interes în acest sens, Înalta Curte a dispus schimbarea în parte a sentinței de fond, în sensul că a respins și capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.

Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, referitoare la admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv respingerea petitului privind despăgubirile materiale.