ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3885/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3885/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 4649/30/2009 la Tribunalul Timiș, reclamantul T.S.

a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Timiș,

solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri

în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul

moral suferit de bunicul său, T.S., datorită măsurilor administrative cu caracter

politic luate împotriva sa prin Decizia M.A I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului

la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000, euro în echivalent în RON la

data plații, pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, T.M., datorită măsurilor

administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951;

obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent

în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, T.A., datorită

măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000

euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl

său, T.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva

sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri

în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul

moral suferit de reclamant, datorită măsurilor administrative cu caracter politic

luate împotriva ea prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea

de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu

caracter politic luate împotriva sa și a antecesorilor săi prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că Legea nr. 221/2009 stabilește

cadrul legal în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii din partea Statului Român, atât sub forma înlăturării efectelor

hotărârilor judecătorești de condamnare, cât și a despăgubirilor bănești.

În ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând echivalentul

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, a arătat că le-au fost

confiscate la momentul deportării 18,50 ha teren arabil, care, la acel moment, adică

18 iunie 1951, erau în întregime cultivate, urmând doar strânsul recoltei și solicită

despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada deportării, respectiv

18 iunie 1951-20 decembrie 1955; au fost obligați să și părăsească casa, care la

momentul deportării se afla în stare foarte bună, îngrijită, pe care, la întoarcere,

au găsit-o într-o stare avansată de degradare; le-au fost confiscate la momentul

deportării: 3 pluguri cu 2 brazde, 3 greble mari trase de cai, 1 mașina de semănat

porumb, 3 pluguri prășitoare, 3 căruțe - fiecare cu hamuri pentru cel puțin 2 cai,

6 cai, 4 vaci mulgătoare, 2 scroafe gestante, grăsuni, păsări, unelte agricole manuale

(sape, greble, coase, secere, etc.), mobilier din 4 camere și 1 bucătărie, bunuri

de uz casnic, sobe de gătit, sobe de încălzit, ustensile de bucătărie, perne, plăpumi,

butoaie pentru vin, damigene mari (50 l), căzi, etc.; a rămas în gospodărie la momentul

deportării o cantitate, deloc de neglijat, de alimente, pentru consumul familiei.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin sentința civilă nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010,

Tribunalul Timiș

a admis în parte cererea

de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000

euro, în echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, 5.000

euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de gradul I a părinților săi

- T.M. și T.A. -, și 2.500 euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de

gradul II a bunicilor săi T.S. și T.M.

Analizând acțiunea reclamantei în raport de probatoriul

administrat și prevederile legale în materie, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, în sensul că reclamantul împreună cu părinții săi T.M. și T.A. au fost

strămutați la 18 iunie 1951, din jud. Timiș, și li s-a fixat domiciliu obligatoriu

în Bărăgan conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 restricții ce au fost ridicate la

20 decembrie 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6200, aceeași măsura fiind luată și împotriva

bunicilor reclamantei T.S. și T.M. pentru aceeași perioadă de timp.

Având în vedere aceste considerente și împrejurarea că

nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri,

Tribunalul a dispus în sensul celor arătate.

Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamantul și

pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Reclamantul a solicitat desființarea sentinței cu trimitere

spre rejudecare la prima instanță sau, în subsidiar, schimbarea ei în sensul admiterii

cererii de chemare în judecată.

În motivare, a invocat că prima instanță a soluționat

cauza fără a intra în cercetarea fondului, aplicând matematic O.U.G. nr. 62/2010.

A făcut referire la Deciziile nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și, respectiv, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

și a învederat că pretențiile sale materiale au fost respinse fără ca Tribunalul

să cerceteze fondul susținerilor sale.

Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii în principal

ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, în subsidiar.

În motivare, a învederat că doar persoanele condamnate

sunt îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 și că, în cauză, despăgubirile

au fost acordate într-un cuantum exagerat.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 753 din 13 aprilie 2011,

a admis apelurile

declarate de reclamantul T.S. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2105/PI

din 13 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 4649/30/2009,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole

ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect

al caracterului obligatoriu al Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și respectiv

1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată

având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile

și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate

acestora în perioada de referință a legii.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului

și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

(și) persoanele condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, soții/soțiile și descendenții până la gradul al doilea ai acestora

au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu

au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac

sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate

au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde

legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

În cauză, deși reclamantul a depus înscrisuri referitoare

la bunurile afirmativ confiscate și a solicitat administrarea de probe testimoniale

pentru a-și dovedi pretențiile prima instanță a respins cererea de probațiune ca

nefiind utilă soluționării cauzei pentru ca, prin sentința pronunțată, să respingă

ca nedovedită cererea vizând daunele materiale formulată de reclamant.

Or, procedând astfel, prima instanță a respins acest capăt

de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr.

202/2010 [date fiind dispozițiile art. 22 alin. (2) din legea de modificare].

Pentru aceste considerente și în vederea soluționării

unitare a cererilor părților, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de

apel a admis apelurile declarate de reclamant T.S. și de pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile

nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr.

4649/30/2009, sentință pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul Timiș.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș,

solicitând admiterea recursului și modificarea

deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului pârâtului împotriva sentinței

Tribunalului cu consecința schimbării în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii

reclamantului.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit, instanța de apel a interpretat dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria

bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar

bunurile imobile, ci și bunurile mobile. Această interpretare adaugă la lege, ceea

ce nu poate fi admis.

Trimiterile legiuitorului, în art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute

cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja

restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001

și a Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste prevederi

cu o altă lege specială cu caracter reparator - și anume Legea nr. 10/2001, statuând

că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii

administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au

fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale

reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează

exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”,

rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ

la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite

în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în

temeiul legii speciale anterioare, instanțele trebuie să aibă în vedere dispozițiile

art. 2, în corelație cu cele ale art. 6 ale Legii nr. 10/2001 și care circumscriu

categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ.

Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai

pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001,

bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate

prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și

să nu fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură

sau în echivalent.

Cu privire la lipsa folosinței bunurilor confiscate perioada

deportării, recurentul-pârât a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea Statului

Român pentru beneficiul nerealizat în urma confiscării bunurilor pe perioada deportării,

întrucât nu poate fi dovedit un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existenței sale

și sub aspectul posibilității de evaluare, neputând fi demonstrată, totodată, nici

existenta unui raport de cauzalitate în măsurile administrative și prejudiciul pretins

a fi cauzat.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat

în mod repetat cu privire la aceste beneficii nerealizate în sensul respingerii

lor, motivând prin aceea că o evaluare a acestor daune ar însemna „speculă” (ex.

Cauza Gingis/Romania – hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publicată în M.

Of., Partea I, nr. 458/02.07.2009).

Recurentul-pârât a solicitat instanței de recurs să aibă

în vedere Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.G. nr. 62/2010, precum

și nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au

rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul

nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa încât nu mai există temei legal pentru pretențiile formulate prin acțiune, impunându-se

respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât a mai susținut că art. 998-999 C.

civ. - în cazul în care s-ar invoca de către reclamant - nu poate fi incident în

speța întrucât statul a urmărit repararea prejudiciului prin măsuri prevăzute în

texte legale speciale după anul 1989, iar cei îndreptățiți au uzat de aceste dispoziții

legale speciale și nu de art. 998-999 C. civ., ca prevedere generală, iar în cazul

în care se invocă acest temei trebuie observat că în speță a intervenit prescripția

dreptului la acțiune, conform art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

și art. 1886 C. civ.

În acest context, având în vedere că de la înlăturarea

regimului comunist (decembrie 1989), data la care a încetat motivul suspendării

cursului prescripției și până la promovarea acțiunii au trecut mai mult de 3 ani,

devin aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958.

Chiar dacă s-ar invoca art. 504 C. proc. pen., cererea

de chemare în judecată apare prescrisă, întrucât, conform acestui text de lege,

acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită

în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței

de judecată sau a ordonanței procurorului.

Cum hotărârea privind dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu a fost pronunțată în anul 1951, o acțiune formulată în anul 2010 apare

ca tardivă, dreptul de a obține reparații pentru eventuale prejudicii fiind prescris.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurentului-pârât vizând despăgubirile materiale

este fondată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul

a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a casei și terenului agricol, aferentă perioadei

strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă,

precum și a utilajelor agricole (pluguri, mașină de semănat porumb, căruțe etc.),

bunurilor de uz casnic și a animalelor domestice, confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei

persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

„dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile

respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație

nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se

justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la

prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră

decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile

preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg

terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data

preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare

în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul

în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”

În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile

care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și

construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul

(imobile prin destinație).

În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată

de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera

de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră

în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul

nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul

căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind

astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale

și contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor - casă și teren - de care el

și familia sa au fost privați pe perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat

la ridicarea restricțiilor domiciliare, precum și contravaloarea reparațiilor casei

în urma degradărilor suferite în perioada strămutării, după cum rezultă din motivele

de fapt ale cererii de chemare în judecată și ale cererii precizatoare.

Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare

a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul

valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și contravaloarea lipsei de folosință

a bunurilor restituite și a reparațiilor acestor bunuri.

În concluzie, reținând că în sfera de aplicare a art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate

ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în mod greșit Curtea de apel a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, considerând că nu s-ar

fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare

la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Este de reținut totodată că, prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta

Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții

de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit

că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19

septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și

urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis

excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii

nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui

temei juridic pentru soluționarea cauzei de față, iar instanța de apel trebuia să

constate că soluția care se impunea în cauză era aceea de respingere a acțiunii

reclamantului în tot, respectiv atât a cererii de acordare a daunelor morale, cât

și a cererii de acordare a despăgubirilor materiale, pentru considerentele anterior

menționate.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât

împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și, în consecință: va respinge

apelul declarat de reclamantul T.S. și, urmare a admiterii apelului declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, va

schimba în tot sentința nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș,

secția civilă, și va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva deciziei nr. 753 din

13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată și, în consecință:

Respinge apelul declarat de reclamantul T.S.

Urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, schimbă în tot sentința

nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și respinge

acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.