ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3885/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4649/30/2009 la Tribunalul Timiș, reclamantul T.S. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său, T.S., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000, euro în echivalent în RON la data plații, pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, T.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, T.A., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, T.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva ea prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva sa și a antecesorilor săi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare a arătat că Legea nr. 221/2009 stabilește cadrul legal în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la măsuri reparatorii din partea Statului Român, atât sub forma înlăturării efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare, cât și a despăgubirilor bănești.

În ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, a arătat că le-au fost confiscate la momentul deportării 18,50 ha teren arabil, care, la acel moment, adică 18 iunie 1951, erau în întregime cultivate, urmând doar strânsul recoltei și solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada deportării, respectiv 18 iunie 1951-20 decembrie 1955; au fost obligați să și părăsească casa, care la momentul deportării se afla în stare foarte bună, îngrijită, pe care, la întoarcere, au găsit-o într-o stare avansată de degradare; le-au fost confiscate la momentul deportării: 3 pluguri cu 2 brazde, 3 greble mari trase de cai, 1 mașina de semănat porumb, 3 pluguri prășitoare, 3 căruțe - fiecare cu hamuri pentru cel puțin 2 cai, 6 cai, 4 vaci mulgătoare, 2 scroafe gestante, grăsuni, păsări, unelte agricole manuale (sape, greble, coase, secere, etc.), mobilier din 4 camere și 1 bucătărie, bunuri de uz casnic, sobe de gătit, sobe de încălzit, ustensile de bucătărie, perne, plăpumi, butoaie pentru vin, damigene mari (50 l), căzi, etc.; a rămas în gospodărie la momentul deportării o cantitate, deloc de neglijat, de alimente, pentru consumul familiei.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin sentința civilă nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, 5.000 euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de gradul I a părinților săi - T.M. și T.A. -, și 2.500 euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de gradul II a bunicilor săi T.S. și T.M.

Analizând acțiunea reclamantei în raport de probatoriul administrat și prevederile legale în materie, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că reclamantul împreună cu părinții săi T.M. și T.A. au fost strămutați la 18 iunie 1951, din jud. Timiș, și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 restricții ce au fost ridicate la 20 decembrie 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6200, aceeași măsura fiind luată și împotriva bunicilor reclamantei T.S.

și T.M. pentru aceeași perioadă de timp. Având în vedere aceste considerente și împrejurarea că nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, Tribunalul a dispus în sensul celor arătate. Împotriva sentinței au declarat apeluri reclamantul și pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Reclamantul a solicitat desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanță sau, în subsidiar, schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivare, a invocat că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, aplicând matematic O.U.G. nr. 62/2010. A făcut referire la Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale și a învederat că pretențiile sale materiale au fost respinse fără ca Tribunalul să cerceteze fondul susținerilor sale.

Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, în subsidiar. În motivare, a învederat că doar persoanele condamnate sunt îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 și că, în cauză, despăgubirile au fost acordate într-un cuantum exagerat. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 753 din 13 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de reclamantul T.S. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 4649/30/2009, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii. În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) persoanele condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soții/soțiile și descendenții până la gradul al doilea ai acestora au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

În cauză, deși reclamantul a depus înscrisuri referitoare la bunurile afirmativ confiscate și a solicitat administrarea de probe testimoniale pentru a-și dovedi pretențiile prima instanță a respins cererea de probațiune ca nefiind utilă soluționării cauzei pentru ca, prin sentința pronunțată, să respingă ca nedovedită cererea vizând daunele materiale formulată de reclamant. Or, procedând astfel, prima instanță a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [date fiind dispozițiile art. 22 alin. (2) din legea de modificare]. Pentru aceste considerente și în vederea soluționării unitare a cererilor părților, în baza art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea de apel a admis apelurile declarate de reclamant T.S. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 4649/30/2009, sentință pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului pârâtului împotriva sentinței Tribunalului cu consecința schimbării în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, următoarele: În mod greșit, instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci și bunurile mobile. Această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis. Trimiterile legiuitorului, în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu caracter reparator - și anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ. Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere.

Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanțele trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 2, în corelație cu cele ale art. 6 ale Legii nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ. Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Cu privire la lipsa folosinței bunurilor confiscate perioada deportării, recurentul-pârât a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea Statului Român pentru beneficiul nerealizat în urma confiscării bunurilor pe perioada deportării, întrucât nu poate fi dovedit un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existenței sale și sub aspectul posibilității de evaluare, neputând fi demonstrată, totodată, nici existenta unui raport de cauzalitate în măsurile administrative și prejudiciul pretins a fi cauzat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod repetat cu privire la aceste beneficii nerealizate în sensul respingerii lor, motivând prin aceea că o evaluare a acestor daune ar însemna „speculă” (ex.

Cauza Gingis/Romania – hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publicată în M. Of., Partea I, nr. 458/02.07.2009). Recurentul-pârât a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.G. nr. 62/2010, precum și nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât nu mai există temei legal pentru pretențiile formulate prin acțiune, impunându-se respingerea acțiunii. Recurentul-pârât a mai susținut că art. 998-999 C. civ.

- în cazul în care s-ar invoca de către reclamant - nu poate fi incident în speța întrucât statul a urmărit repararea prejudiciului prin măsuri prevăzute în texte legale speciale după anul 1989, iar cei îndreptățiți au uzat de aceste dispoziții legale speciale și nu de art. 998-999 C. civ., ca prevedere generală, iar în cazul în care se invocă acest temei trebuie observat că în speță a intervenit prescripția dreptului la acțiune, conform art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ. În acest context, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (decembrie 1989), data la care a încetat motivul suspendării cursului prescripției și până la promovarea acțiunii au trecut mai mult de 3 ani, devin aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Chiar dacă s-ar invoca art. 504 C. proc. pen., cererea de chemare în judecată apare prescrisă, întrucât, conform acestui text de lege, acțiunea pentru obținerea reparării pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanței procurorului. Cum hotărârea privind dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a fost pronunțată în anul 1951, o acțiune formulată în anul 2010 apare ca tardivă, dreptul de a obține reparații pentru eventuale prejudicii fiind prescris. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentului-pârât vizând despăgubirile materiale este fondată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a casei și terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese și neculese în aceeași perioadă, precum și a utilajelor agricole (pluguri, mașină de semănat porumb, căruțe etc.), bunurilor de uz casnic și a animalelor domestice, confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor - casă și teren - de care el și familia sa au fost privați pe perioada strămutării și în a căror posesie au reintrat la ridicarea restricțiilor domiciliare, precum și contravaloarea reparațiilor casei în urma degradărilor suferite în perioada strămutării, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și ale cererii precizatoare. Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate și nerestituite, nu și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite și a reparațiilor acestor bunuri.

În concluzie, reținând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor menționate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, în mod greșit Curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.

Este de reținut totodată că, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu. Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față, iar instanța de apel trebuia să constate că soluția care se impunea în cauză era aceea de respingere a acțiunii reclamantului în tot, respectiv atât a cererii de acordare a daunelor morale, cât și a cererii de acordare a despăgubirilor materiale, pentru considerentele anterior menționate.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și, în consecință: va respinge apelul declarat de reclamantul T.S. și, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, va schimba în tot sentința nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva deciziei nr. 753 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată și, în consecință: Respinge apelul declarat de reclamantul T.S. Urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, schimbă în tot sentința nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.