ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 1597 din 18

iunie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanta B.M. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să-i

plătească acesteia suma de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune

morale.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e)

deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului

Afacerilor Interne;”.

În speță, se constată

că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe

ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece tatăl, mama și bunica

paternă au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept,

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii

administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic,

împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr.

221/2009.

Dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat  pentru despăgubiri

morale, prevăzute de art. 5 lit. a), observându-se că dispozițiile legale menționate

prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Aparent, ar rezulta că

pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu

caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și

acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri

administrative abuzive.

O atare interpretare nu

poate fi primită, câtă vreme atât din titulatura actului normativ în discuție „Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989”, cât și raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă

fără echivoc, faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu

caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații

reglementate de lege fiind tratate unitar.

Legiuitorul nu a

stabilit, însă, criterii de individualizare și nici limite minime/maxime de

cuantificare a despăgubirilor, lăsând deplină libertate instanțelor

judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea

echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.

Reparația prejudiciului

trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având

scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul

supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

a fost privată.

În încercarea de a

cuantifica aceste prejudicii morale, instanța s-a raportat la:

a) - importanța

valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare

prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau

dreptul să circule);

b) - consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința,

inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării

de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile,

la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care

influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație);

c) - intensitatea

percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire,

de educare al persoanelor în cauză);

d) - gradul în care

le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (respectiv toate

acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile

familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei

pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării

vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O.

(a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că

aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la

situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui

valorile lezate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin

D.G.F.P. Timiș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii

reclamantei.

Prin decizia civilă nr.

157 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis

apelul, s-a schimbat sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea în

despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanta B.M.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit

efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității

și pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea a constatat că apelul declarat

în cauză este fondat.

În primul rând, s-a

precizat faptul că în dreptul român, precedentul judiciar (cu atât mai mult cu

cât nu provine de la o instanță de control judiciar a hotărârilor Curții de

Apel Timișoara, ci de la o instanță egală în grad cu aceasta), nu este izvor de

drept.

În al doilea rând, s-a

constatat că examinarea apelului instituției pârâte trebuie făcută sub aspectul

primordial al excepției de neconstituționalitate invocate care face inutilă,

potrivit art. 137 C. proc. civ., examinarea susținerilor pe fondul cauzei.

În concret, ca urmare a cererilor

formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul

instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/2010

(publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.L.F.

Aspectul neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă

a mai multor acte normative, respectiv: Decretul - Lege nr. 118/1990,

republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza

căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la

crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2

februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând

important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru

a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de

condamnare publică a crimelor, cât și într-o manieră individuală, ca efect al

O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice,

abuzurilor vechiului sistem.

Potrivit celor anterior expuse,

rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al

Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau

să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai

devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, Curtea a admis apelul pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Timiș, a schimbat sentința civilă nr. 1597 din 18 iunie 2010 a Tribunalului

Timiș și a respins acțiunea în despăgubiri ce face obiectul cauzei de față.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta B.M.

Criticile

formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

Î

n principal, motivarea instanței de

apel se bazează pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie prin

care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009.

Decizia Curții Constituționale

menționată anterior nu trebuie avută în vedere la soluționarea cauzei, întrucât

aceasta nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt

incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci

ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei

Curții Constituționale. Astfel, în cazul de față, la data pronunțării deciziei

Curții Constituționale, reclamanta avea deja o hotărâre judecătorească,

sentința civilă nr. 1597/2010, prin care i s-a acordat suma de 25.000 Euro și

90.827 lei, prin urmare, avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Pe de

altă parte, la data la care a promovat cererea de chemare în judecată,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională

la acel moment, s-a născut în favoarea reclamantei un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea

care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.

De

altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și

jurisprudența C.E.D.O.

A

considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor

introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri

întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data

introducerii acestor cereri.

Tratamentul juridic diferit aplicat

persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de

către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o

serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare,

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010. C.E.D.O. a atras atenția asupra pericolelor

inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența

soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv

atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul

într-unul imposibil de câștigat.

În același

sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează

un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Pentru

aceste motive se solicită admiterea recursului și modificarea

deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

formulat de pârât în cauză

.

Examinând

recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Referitor

la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la

respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi

analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011),

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema

de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu

este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text

de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

(publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțele de judecată.

După

cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția

României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se

poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O.L.F., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru

toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecința

menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 157 din 08 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 09 februarie 2012.