ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1597 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta B.M. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să-i plătească acesteia suma de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”.

În speță, se constată că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece tatăl, mama și bunica paternă au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), observându-se că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri administrative abuzive. O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme atât din titulatura actului normativ în discuție „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, cât și raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă fără echivoc, faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar.

Legiuitorul nu a stabilit, însă, criterii de individualizare și nici limite minime/maxime de cuantificare a despăgubirilor, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale. Reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanța s-a raportat la: a) - importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) - consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința, inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație); c) - intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); d) - gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei. Prin decizia civilă nr. 157 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanta B.M.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea a constatat că apelul declarat în cauză este fondat. În primul rând, s-a precizat faptul că în dreptul român, precedentul judiciar (cu atât mai mult cu cât nu provine de la o instanță de control judiciar a hotărârilor Curții de Apel Timișoara, ci de la o instanță egală în grad cu aceasta), nu este izvor de drept. În al doilea rând, s-a constatat că examinarea apelului instituției pârâte trebuie făcută sub aspectul primordial al excepției de neconstituționalitate invocate care face inutilă, potrivit art. 137 C. proc.

civ., examinarea susținerilor pe fondul cauzei. În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.L.F. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate. Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor, cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Potrivit celor anterior expuse, rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)]. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea a admis apelul pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, a schimbat sentința civilă nr. 1597 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiș și a respins acțiunea în despăgubiri ce face obiectul cauzei de față.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.M. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Î n principal, motivarea instanței de apel se bazează pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Decizia Curții Constituționale menționată anterior nu trebuie avută în vedere la soluționarea cauzei, întrucât aceasta nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

Astfel, în cazul de față, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanta avea deja o hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 1597/2010, prin care i s-a acordat suma de 25.000 Euro și 90.827 lei, prin urmare, avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Pe de altă parte, la data la care a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea reclamantei un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului.

De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența C.E.D.O. A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. C.E.D.O. a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat.

În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept. Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârât în cauză . Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ommnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.L.F., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga ommnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 157 din 08 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.