ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4179/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 826/PI din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5755/30/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele L.Z. și G.G. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor echivalentul în RON al sumei de 90.000 euro la data efectuării plații, reprezentând daune morale, fiind respinsă în rest acțiunea. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că numitul V.V. a fost strămutat împreună cu V.C. - soție, V.M. - fiică, V.C.A. - fiică, V.Z. - fiică, V.S. - fiu, V.S.T. - fiu și V.G. - fiică, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 din județul Timiș, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Z., până la data de 20 decembrie 1955. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamantele sunt fiicele numiților V.V.

și V.C., ele purtând la acea dată numele de V.Z. și respectiv V.G. Totodată, s-a mai reținut că reclamantele au dovedit că atât antecesorii, cât și frații lor în prezent sunt decedați. Tribunalul a constatat că reclamantele dețin calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform deciziei nr. 1679 din 03 aprilie 2003 (reclamanta G.G.) și decizia nr. 1678 din 03 aprilie 2003 (reclamanta L.Z.) și încasează lunar suma de 912 RON, fiecare, în baza prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990. Cum dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamante și antecesorii lor s-a aplicat în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și cum art. 3 din Legea nr. 221/2009 indică acest act normativ ca fiind de natură a atrage caracterul politic al măsurii aplicate, cererea reclamantelor de a se constata în privința acestora și a antecesorilor lor acest caracter în privința sancțiunii aplicate, s-a reținut a fi lipsită de interes.

Prima instanță a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la a primi măsuri reparatorii în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, atât în nume propriu, cât și în calitate de descendente de gradul I ale numiților V.V. și V.C. Referitor la natura despăgubirilor la care sunt îndreptățite, prima instanță a apreciat, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a se acorda reparația cuvenită pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii aplicate, și anume dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 6 luni și 22 de zile, atât pentru reclamante, cât și pentru părinții lor, stabilită la nivelul sumei de 90.000 euro, echivalent în RON.

Petitul având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale a fost respins, pe considerentul că reclamantele solicită echivalentul bunurilor mobile, animalelor și producției agricole, or art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, referindu-se la conținutul acestei categorii de despăgubiri (materiale), instituind condiția ca bunurile sau despăgubirile să nu fi fost obținute în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, limitează sfera bunurilor al căror echivalent poate fi acordat la cele care fac obiectul acestor acte normative și care nu se referă la bunurile pretinse de reclamante. Prin decizia nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanții L.Z.

și G.G. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că apelurile declarate în cauză sunt întemeiate, în ceea ce privește petitul daunelor materiale. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă; Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale. Ca urmare, instanța de apel a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile apelanților cu privire la despăgubirile morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, Curtea de Apel Timișoara, în raport cu practica secției civile, a apreciat că prima instanță a respins acest petit considerând că nu pot fi acordate decât pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative, că nu se pot acorda despăgubiri decât în situația în care bunurile confiscate fac parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, un termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005.” Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006, a statuat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică „nu numai imobilelor prin natura lor, ci și imobilelor prin destinație, utilajelor și instalațiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă serveau la exploatarea acelui fond și dacă erau în proprietatea deținătorului imobilului”.

Potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În speță, prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinație, fără a solicita probe în acest sens. În consecință, Curtea de apel a apreciat că prima instanță a soluționat acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, context în care devin incidente dispozițiile cuprinse în art. 297 C. proc.

civ., text potrivit căruia „în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, indicând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în fața instanței de apel, Curtea de Apel Timișoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei pe acest capăt de cerere. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit următoarele aspecte: Cu referire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul a arătat că în prezent acțiunea reclamantelor este lipsită de temei legal, având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative, recurentul a susținut că sentința Tribunalului este corectă, în sensul că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar despăgubirile pentru bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului, pe lângă plata daunelor morale, și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). în acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În prezenta cauză, prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dacă pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinație și fără a se administra probe în acest sens, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii situației de fapt și apoi, în funcție de rezultatul verificărilor, să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.

Criticile formulate de pârât referitoare la incidența în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu pot fi primite în această fază procesuală, atâta timp cât sentința a fost desființată în tot, iar cauza trimisă spre rejudecare. Instanța de apel a dat îndrumări obligatorii în sensul acesta, urmând ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, soluție ce este în acord și cu decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Totodată, se constată că instanța de apel nu a încălcat vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., apreciind în mod legal și temeinic că este necesară soluționarea unitară a cauzei. Având în vedere considerentele expuse, recursul declarat va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere că recurentul a căzut în pretenții, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatele L.Z. și G.G., în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva deciziei nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, la plata sumei de 500 RON către intimatele L.Z. și G.G., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.