ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4179/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4179/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 826/PI din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în

Dosarul nr. 5755/30/2009, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele

L.Z. și G.G. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor echivalentul în RON al sumei

de 90.000 euro la data efectuării plații, reprezentând daune morale, fiind respinsă

în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că numitul

V.V. a fost strămutat împreună cu V.C. - soție, V.M. - fiică, V.C.A. - fiică, V.Z.

- fiică, V.S. - fiu, V.S.T. - fiu și V.G. - fiică, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

la data de 18 iunie 1951 din județul Timiș, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu

în localitatea Z., până la data de 20 decembrie 1955.

Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că

reclamantele sunt fiicele numiților V.V. și V.C., ele purtând la acea dată numele

de V.Z. și respectiv V.G.

Totodată, s-a mai reținut că reclamantele au dovedit că

atât antecesorii, cât și frații lor în prezent sunt decedați.

Tribunalul a constatat că reclamantele dețin calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă, conform deciziei nr. 1679 din 03

aprilie 2003 (reclamanta G.G.) și decizia nr. 1678 din 03 aprilie 2003 (reclamanta

L.Z.) și încasează lunar suma de 912 RON, fiecare, în baza prevederilor Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Cum dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu

pentru reclamante și antecesorii lor s-a aplicat în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951

și cum art. 3 din Legea nr. 221/2009 indică acest act normativ ca fiind de natură

a atrage caracterul politic al măsurii aplicate, cererea reclamantelor de a se constata

în privința acestora și a antecesorilor lor acest caracter în privința sancțiunii

aplicate, s-a reținut a fi lipsită de interes.

Prima instanță a constatat că reclamantele sunt îndreptățite

la a primi măsuri reparatorii în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, atât

în nume propriu, cât și în calitate de descendente de gradul I ale numiților V.V.

și V.C.

Referitor la natura despăgubirilor la care sunt îndreptățite,

prima instanță a apreciat, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a se acorda reparația

cuvenită pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii aplicate, și anume

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 6 luni și 22 de

zile, atât pentru reclamante, cât și pentru părinții lor, stabilită la nivelul sumei

de 90.000 euro, echivalent în RON.

Petitul având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale

a fost respins, pe considerentul că reclamantele solicită echivalentul bunurilor

mobile, animalelor și producției agricole, or art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

referindu-se la conținutul acestei categorii de despăgubiri (materiale), instituind

condiția ca bunurile sau despăgubirile să nu fi fost obținute în baza Legii nr.

10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, limitează sfera bunurilor al căror echivalent

poate fi acordat la cele care fac obiectul acestor acte normative și care nu se

referă la bunurile pretinse de reclamante.

Prin decizia nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanții L.Z.

și G.G. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș, a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza pentru rejudecare

la Tribunalul Timiș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

apelurile declarate în cauză sunt întemeiate, în ceea ce privește petitul daunelor

materiale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă; Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul

de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice

ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor

morale.

Ca urmare, instanța de apel a constatat că nu mai prezintă

nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile apelanților cu privire

la despăgubirile morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate,

Curtea de Apel Timișoara, în raport cu practica secției civile, a apreciat că prima

instanță a respins acest petit considerând că nu pot fi acordate decât pentru bunurile

imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative,

că nu se pot acorda despăgubiri decât în situația în care bunurile confiscate fac

parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul

al doilea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, un termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, respectiv

ale Legii nr. 247/2005.”

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.

1019 din 31 ianuarie 2006, a statuat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică

„nu numai imobilelor prin natura lor, ci și imobilelor prin destinație, utilajelor

și instalațiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă

serveau la exploatarea acelui fond și dacă erau în proprietatea deținătorului imobilului”.

Potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În speță, prima instanță a respins capătul de cerere privind

acordarea daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită

despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii

nr. 247/2005, altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri

imobile prin destinație, fără a solicita probe în acest sens.

În consecință, Curtea de apel a apreciat că prima instanță

a soluționat acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, context

în care devin incidente dispozițiile cuprinse în art. 297 C. proc. civ., text potrivit

căruia „în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare

primei instanțe”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Timiș, indicând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat

că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că în ceea ce privește capătul de cerere

vizând acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în fața instanței

de apel, Curtea de Apel Timișoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluționeze

apelurile formulate pe fondul cauzei pe acest capăt de cerere.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit următoarele aspecte:

Cu referire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor

morale, recurentul a arătat că în prezent acțiunea reclamantelor este lipsită de

temei legal, având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor

materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative,

recurentul a susținut că sentința Tribunalului este corectă, în sensul că art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar despăgubirile pentru bunurile

imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat

obligarea pârâtului, pe lângă plata daunelor morale, și la plata de despăgubiri

materiale pentru bunurile confiscate ca efect al strămutării.

Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei

persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

„dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare”.

Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile

respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul

bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație

nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se

justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la

prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră

decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile

preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). în acest sens sunt dispozițiile

art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg

terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data

preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare

în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul

în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”

În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile

care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și

construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul

(imobile prin destinație).

În prezenta cauză, prima instanță a reținut că nu sunt

incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fără a verifica

dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare

a Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dacă pot

fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinație și fără a se administra probe

în acest sens, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat

că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii situației

de fapt și apoi, în funcție de rezultatul verificărilor, să examineze în fond în

ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate și pot fi acordate sau

nu despăgubirile materiale.

Criticile formulate de pârât referitoare la incidența

în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională

nu pot fi primite în această fază procesuală, atâta timp cât sentința a fost desființată

în tot, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Instanța de apel a dat îndrumări obligatorii în sensul

acesta, urmând ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea în cauză

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, soluție ce este în acord și cu

decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii.

Totodată, se constată că instanța de apel nu a încălcat

vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., apreciind în mod legal și temeinic că este necesară soluționarea unitară a

cauzei.

Având în vedere considerentele expuse, recursul declarat

va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere că recurentul a căzut în pretenții, va

fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatele

L.Z. și G.G., în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva

deciziei nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, la plata sumei de 500 RON către intimatele

L.Z. și G.G., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 iunie 2012.