ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3208/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3208/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2492/PI din 5 octombrie

2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității

procesuale active invocată de pârât și s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții T.M. și T.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș.

A fost obligat

pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro în echivalent în RON

la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de daune morale.

Au fost respinse

restul pretențiilor până la suma de 500.000 euro.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și părinții acestora au fost

deportați aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951 - 1955. Măsura a fost

dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ea privind și pe fratele

reclamanților, dar pentru care nu există temei de acordare a daunelor morale,

conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin hotărârile din

anul 1990 s-a stabilit pentru reclamanți și mama acestora dreptul la

indemnizația lunară de 925 RON, ca urmare a aplicării dispozițiilor

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Tribunalul a

constatat că reclamanții și autorii lor, părinții, se încadrează în

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea

trebuie admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice

suferite de cei în cauză determinate de măsurile respective, afectarea

situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamanți în

acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și

spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorilor reclamanților.

Faptul că reclamanții

și părinții acestora au fost obligați de către Statul Român comunist să

locuiască în Bărăgan a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale, inclusiv după ridicarea restricțiilor domiciliare fiindu-le

afectate datorită condițiilor istorice viața familiară, imaginea și sursele de

venit.

Astfel, a fost cauzat

un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Au

fost afectate atributele persoanei care au legătură cu relațiile sociale,

onoare, reputație, dar și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane.

În același timp,

pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamanților

și al mamei acestora, prima instanță a avut în vedere indemnizația acordată

acestora în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și, în acest context,

tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R.

la data plății asigură reclamanților repararea justă și integrală a

prejudiciului, câte 4.000 euro pentru prejudiciul personal și câte 1.000 euro

pentru prejudiciul autorilor.

Prin Decizia nr. 733

din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins

apelul declarat de reclamanții T.M. și T.S. și a fost admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței primei

instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanții T.M. și T.S.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1

lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acțiunii de

față, a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la

momentul adoptării legii.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la

Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea

procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii

ei definitive în apel

[

art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

]

.

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin

raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie

(Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia,

Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din

18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

În concluzie,

instanța de apel a reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului

în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel

mai devreme, la data soluționării apelului, or, din moment ce Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată

anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la

suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea

efectelor sale

[

art. 147 alin. (1)

din Constituție

]

- datorită

caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la

tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.M. și T.S., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții au arătat că efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile

juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Recurenții au

susținut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

litigiului de față ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor

internaționale, cu respectarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

În acest sens,

recurenții au invocat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Totodată, recurenții

au arătat că temeiurile juridice invocate în apel, respectiv prevederile art.

998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și

art. 52 din Constituție au caracter de complinire a temeiului de drept indicat

în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului

pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată, neputând fi opusă excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral

cauzat.

S-a mai arătat că

decizia recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de

către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii

victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta

Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurenților, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții.

Totodată, se constată

că instanța de apel nu putea să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva

art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc.

pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi

procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în

vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În condițiile în care

reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, temeiurile juridice invocate, care presupun alte verificări

decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui

pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece

aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în

judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții T.M. și T.S. împotriva Deciziei nr.

733 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS