ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3041/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3041/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 16 martie 2010 reclamantele C.R. și

R.C. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timișoara, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată la plata

echivalentului în lei a sumei de 800.000 euro, reprezentând daune morale,

urmare a măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu a întregii familii în baza Deciziei nr. 200/1951 a

M.A.I.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin Sentința nr. 2033

din 7 septembrie 2010 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara; a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor; a admis în parte cererea

reclamantelor; a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantelor suma

de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății; a respins

cererea de cheltuieli de judecată și cererea reconvențională formulată de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța

astfel pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantele și părinții

acestora au fost deportați prin Decizia nr. 200/1951 M.A.I. în perioada 1951 -

1955.

Reclamantele sunt și

beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 cu o indemnizație lunară de 900

RON.

În raport de situația

de fapt stabilită în urma probelor administrate tribunalul a apreciat că suma

de 10.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății asigură o

justă reparație.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pârâtul a criticat

hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând

daune morale invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și faptul că

reclamantele au primit o reparație în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Reclamantele au

criticat hotărârea sub aspectul neacordării cuantumului daunelor morale

solicitate prin acțiune. Au susținut că Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, invocată de pârât în motivele de apel, le îngrădește dreptul legitim

conferit de art. 998 - 999 C. civ.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 713A din 7 aprilie 2011 a

respins apelul reclamantelor, a admis apelul Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice; a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot

acțiunea formulată de reclamante.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de

vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al

compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și prin urmare

reclamanta nu deținea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, a reținut

că reclamantele au înțeles să își valorifice pretențiile în baza Legii nr.

221/2009, care conține norme cu caracter special, iar schimbarea cadrului

procesual astfel stabilit în apel nu este permisă.

Împotriva deciziei

date în apel au promovat recurs reclamantele încadrând criticile în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltarea stufoasă

a motivelor de recurs se rezumă, în esență, la următoarele critici:

O primă critică

vizează faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010

nu își găsește aplicabilitate decât pentru situațiile juridice ce se vor naște

ulterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, au susținut

că efectul ex nunc (pentru viitor) al deciziilor Curții Constituționale

constituie o aplicare a principiului neretroactivității legii civile de natură

a asigura securitatea juridică, sens în care este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, aplicarea

acestei decizii în cauză ar fi de natură a duce la încălcare pactelor și

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte, nesocotirea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană, art. 6, 12 din Convenție.

O altă critică

privește faptul că în apel reclamantele nu au schimbat cadrul procesual prin

invocarea dispoz. art. 998, 999 C.civil, ci doar l-au completat, nefiind astfel

în ipoteza prevăzută de dispoz.art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Au susținut că nu

poate fi invocată nici prescripția dreptului la acțiune la a solicita repararea

prejudiciului moral în baza normelor de drept comun, întrucât, chiar declarată

parțial neconstituțională Legea nr. 221/2009 dă expresie recunoașterii

prejudiciului moral cauzat de Statul Român. Această recunoaștere realizată după

împlinirea dreptului de prescripție conduce la pierderea dreptului Statului

Român de a invoca prescripția dreptului material la acțiune.

Se critică și

cuantumul daunelor morale acordate, în opinia reclamantelor pârâtul trebuind să

repare integral prejudiciul moral suferit.

O ultimă critică

vizează considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea

Deciziei nr. 1358/2010.

Înalta Curte a

invocat în ședința publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică,

incidența în speță a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au dezlegat multe din

aspectele criticate prin motivele de recurs.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte va

înlătura critica cu privire la legalitatea hotărârii recurate din perspectiva

aplicabilității Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în faza apelului.

Problema de drept care

se pune prioritar în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă

mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of.  nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte a

dezlegat această chestiune și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimonial persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr.

789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit

obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea

prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în

aplicarea Deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantele

și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei

juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Totodată, pronunțând

Decizia nr. 12/2001 Înalta Curte a statuat că intervenția Curții

Constituționale s-a făcut prin mecanismul democratic de punere de acord a

reglementării interne cu legea, situație în care dreptul pretins nu mai are

niciun fundament în legislația internă, pe de o parte, iar pe de altă parte nu

este incidentă noțiunea de bun din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

S-a precizat în

considerentele deciziei, că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate, nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Cât privește

respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum s-a arătat în materia

Legii nr. 221/2009 în favoarea anumitor categorii de persoane s-a născut un

drept de creanță nu un drept direct izvorât din lege.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema

întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii

judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol.

S-a reținut, de

asemenea, în decizia pronunțată în interesul legii că nu poate fi vorba de o

încălcare a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

Însă, în situația

analizată drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Prin urmare, față de

dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în

cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Nici cea de-a doua

critică nu este fondată.

Susținerile

reclamantelor privind obligația instanței de apel de a face aplicarea

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., în condițiile în care s-a constatat că

prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai pot reprezenta un fundament juridic al cererii în despăgubiri,

nu pot fi primite.

Reclamantele au

invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile

Legii nr. 221/2009, pretențiile le-au fost examinate ca atare de instanțele de

fond, iar condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

acest act normativ au fost evaluate și în faza apelului, dacă nu s-ar fi

constatat că acest temei de drept a încetat, urmare a deciziilor Curții

Constituționale la care s-a făcut referire prin decizia recurată.

În condițiile în care

reclamantele au invocat acest temei juridic al cererii, analizarea pretențiilor

din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice

în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1)

teza I C. proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face cereri noi).

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantelor în

sensul examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza

a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei

cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității

lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

De altfel, dispoz.

art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevăd clar că modificarea sau completarea

cererii de chemare în judecată se poate face la prima zi de înfățișare, iar

acest termen privește judecata în primă instanță.

Față de

considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare

corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., critica reclamantelor pe

acest aspect nu este fondată.

Pentru considerentele

anterior menționate nu prezintă relevanță și nu vor fi avute în vedere

argumentele recurentelor prin care tind la a combate o eventuală excepție a

prescripției dreptului material la acțiune pe temeiul dispoz. art. 998, 999 C.

civ., atât timp cât instanța de apel nu a cercetat cauza din perspectiva

acestui temei de drept.

Nu poate fi primită

nici critica referitoare la cuantificarea greșită a daunelor morale acordate.

În condițiile în care

s-au declarat neconstituționale dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de

drept, iar examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale

prevăzute de legea specială devine inutilă, reclamantele practic nefiind

îndreptățite la a mai primi daune morale.

Critica referitoare

la raționamentul Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care în

opinia recurentelor le îngrădește un drept legitim, nu poate fi cenzurată de

Înalta Curte, întrucât aceasta are doar obligația de a respecta deciziile

Curții Constituționale, potrivit dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituție.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamantelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele C.R. și R.C. împotriva Deciziei nr.

713/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV