ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6144/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2010 pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1402/30/2010, reclamanta B.M., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, ori

echivalentul în lei, la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral survenit cu ocazia deportării sale, cu

cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a

arătat că, împreuna cu întreaga sa familie, a fost dislocată în localitatea

Feteștii Noi, măsură luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951, deportarea

durând pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955. Deportarea i-a marcat

întreaga copilărie, reclamanta descriind în mod amănunțit condițiile în care a

avut loc ridicarea celor deportați, transportul lor spre locul domiciliului

obligatoriu, iar, mai apoi, traiul de zi cu zi la locul strămutării și lipsa

unor condiții minime de trai și igienico-sanitare.

Prin Sentința civilă

nr. 1999/PI din 3 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății al sumei

de 3.500 euro, respingând în rest cererea.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel în termenul prevăzut de lege, reclamanta B.M. și

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Timiș.

În urma examinării

sentinței atacate, prin Decizia nr. 732A din 12 aprilie 2011 - Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă a respins ca neîntemeiat apelul reclamantei și a

respins ca nefondat apelul pârâtului.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de

45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

A reține argumentele

reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar

însemna a lăsa fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță

într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis,

cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o

hotărâre definitivă și executorie anterioară deciziei Curții Constituționale,

care ar putea constitui "bun" în accepțiunea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție Europene a Drepturilor

Omului.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei

sume cu acest titlu. Reparația acordată în cele două componente (una morală și

una materială) prin actul normativ anterior menționat este îndestulătoare,

acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților

comuniste.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului

declarat de pârât. A invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului a susținut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale nu este aplicabilă în cauza de față, deoarece la data

publicării acesteia în M. Of. tribunalul pronunțase deja Sentința civilă nr.

1999 din 3 septembrie 2010. Aceasta înseamnă că reclamanta avea deja o speranță

legitimă și un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. adițional la Convenție.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, Legea nr. 221/2009 era pe

deplin constituțională, astfel încât ea trebuia aplicată pe tot parcursul

procesului. A considera altfel ar însemna crearea unor situații diferite pentru

persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice

în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe

dispozițiile aceleiași legi. Or, aceasta contravine principiului consacrat de

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la

nediscriminare.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamantei la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu; se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei nr. 732A din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL