ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta S.M. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății a

sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de

reclamantă și întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza

Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de

judecată.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în drept, pe art. 3 lit. e),

art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) Legea nr. 221/2009.

Pârâta

D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a foi mulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepție, constatarea

inadmisibilității cererii reclamantei și respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

iar pe fond respingerea în tot a acțiunii ca netemeinică și nelegală,

respingerea acordării despăgubirilor de ordin moral în cuantumul solicitat în

acțiune ca inadmisibile, neîntemeiate și nelegale, precum și respingerea ca

nefondate a cheltuielilor de judecată solicitate.

Reclamanta

a formulat precizare de acțiune prin care a solicitat obligarea Statului Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice la

plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale

aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca

urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și

stabilirii domiciliului forțat dispuse împotriva sa și a familiei sale în baza

Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin

sentința civilă nr. 2230/PI din 14 aprilie 2011 Tribunalul Timiș a respins

acțiunea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Timiș.

Deliberând

asupra cauzei, tribunalul a reținut că obiectul cererii introductive îl

reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei

persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv

pot

solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea

Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a

sunt neconstituționale.

Conform

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Întrucât

cele 45 de zile prevăzute de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 s-au

împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, tribunalul a reținut că temeiului invocat, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) și-a încetat efectele.

Aplicarea

în speță a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivității deciziilor

Curții Constituționale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunțată încă o

hotărâre judecătorească.

Având în vedere precizările temeiului de drept de

către reclamantă,

tribunalul a reținut că art. 998, 999 C. civ.

reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și

este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu

normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă,

chiar dacă reclamanta nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998,

999 C. civ.

Ori,

termenul de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală a Statului

Român, întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ., a început să curgă la

data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a

Decretului Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri și s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1)

teza l-a din Decretul nr. 167/1958.

Adoptarea

Legii nr. 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în

termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală

de drept comun.

Și

aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de

Legea nr. 221/2009, atrag răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe

lângă despăgubirile morale declarate neconstituționale, Legea nr. 221/2001

prevede și alte măsuri reparatorii, în privința cărora legea continuă să se

aplice.

Este

vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca

urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative

cu caracter politic și repunerea în drepturi, în

cazul în care prin hotărârea

de condamnare s-a dispus decăderea din

drepturi sau degradarea militară.

Mai mult, Legea nr. 221/2009 reglementează

dreptul la acțiune pentru

constatarea caracterului politic al

condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art.

1 și 3, iar această acțiune este imprescriptibilă.

Cu

alte cuvinte, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea

persoanelor îndreptățite în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în

răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului

suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter

politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ,

cu un obiect de reglementare bine determinat și cu un caracter special față de

prevederile generale ale art. 998, 999 C. civ.

Declararea

neconstituțională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri

morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009,

nu înlătură prescripția împlinită a dreptului la acțiune întemeiată prevederile

de drept comun ale art. 998, 999 C. civ.

De

altfel, în absența dreptului la acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009, nu

există nici prescripție, fie ea generală sau specială.

De

asemenea, tribunalul a reținut că prin adoptarea art. 5 alin. (1), lit. a),

teza l-a a Legii nr. 221/2009 reclamanta nu a dobândit un drept, în sensul art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv

prin abrogarea unor norme legale.

Prin

urmare, cererea reclamantei de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998,

999 C. civ. este prescrisă.

În

cauză tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și

urm. C. proc. pen.

Astfel,

acest text legal prevede că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are

dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale

pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Are

drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei".

Aceste

prevederi legale își au sorgintea în dispozițiile art. 52 alin. (3) din

Constituția României, potrivit căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Prin

urmare, art. 504 și următoarele C. proc. pen. reglementează răspunderea

statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv

măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie

1989.

Împotriva

sentinței civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în

dosarul nr. 5487/30/2010 a declarat apel reclamanta recurentă S.M., solicitând

schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor

formulate.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 și următoarele și art.

129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art.

504 și următoarele C. proc. pen., art. 52 din Constituție, art. 2, art. 3, art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f

1

) și c) din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

La

termenul de judecată din 16 februarie 2012, instanța în baza art. XIII din

Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și

raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor

despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a

renunțat, precum și la data pronunțării sentinței atacate, a recalificat

prezenta cale de atac din apel în recurs.

Examinând

sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate

aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

, față de actele și lucrările dosarului și

dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că

prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre

temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care

instanța de recurs și Ie-a însușit în întregime.

Astfel,

prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art.

147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia

că a dispărut temeiul de

drept invocat de reclamantă în susținerea

acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în

acest sens este și jurisprudența C.E.D.O.

În

ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că

sunt aplicabile' dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție.

De

asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel,

având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de

acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi

și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și

că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a

apreciat în mod just a fost respinsă acțiunea

acesteia. Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul

tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată

ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale

(obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Declararea

ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are

aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor

dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru

viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus

regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții

legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de

judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act

normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu

poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme

juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte

juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe

considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită

lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte,

regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege,

este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod

nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al

regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale

a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară

nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea

actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb

neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă

deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul

declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept

subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și

pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori

de către o altă autoritate.

A

reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții

Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică

de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional,

lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut

recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar

putea constitui un „bun" în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O. ocazionată

de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Dispozițiile

C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate

prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin

raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Nu

se poate reține nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

C.E.D.O., în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de

discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici

încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în

condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări

sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr. 47/1992

instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții

Constituționale produc efecte juridice.

Neretroactivitatea

deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja

definitiv, în care părțile au dobândit un „bun" în accepțiunea art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și nu situația promovării unei acțiuni,

ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă" reclamantei.

Curtea

a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O. pentru

diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid

legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept

substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice

internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de

existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată,

contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o

hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și

argumentat instanța de fond - nefiind vorba în această situație de o încălcare

a principiului neretroactivității.

Că

această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de

recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat

definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței

constituționale.

În

fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în

sprijinul afirmațiilor recurentei, Curtea a constatat că potrivit Constituției,

Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei

naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând

calitatea unui izvor de drept.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la

acțiunea în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., aceasta

a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prevederile art. 8

din Decretul-lege nr. 167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a

început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.

Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale

pentru analiza dictaturii

comuniste și nici adoptarea Legii nr. 221/2009

nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de

prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul - Lege nr. 167/1958, atâta timp

cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul - Lege nr. 118/1990,

O.U.G. nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul

abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate

de către

reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste

situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009

sau Raportul arătat sunt motive temeinice

pentru a aprecia repunerea în

termenul de acțiune pentru valorificarea

pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

În

ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de

acțiune (art. 504 C. proc. pen. și art. 2 și 3 C.E.D.O.), în mod just

tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele

arătate de Tribunalul Timiș ( absența unei hotărâri penale de condamnare și

neaplicarea dispozițiilor C.E.D.O. pentru situații petrecute anterior

ratificării de către Statul Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul

1994) și pe care curtea și Ie-a însușit în întregime, fără a le mai relua, față

de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.

În

consecință, Curtea de Apel Timișoara Secția I Civilă prin decizia civilă nr. 523

din 16 februarie 2012 a respins recursul declarat de reclamanta recurentă S.M.

împotriva sentinței civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunțată de

Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5487/30/2010, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.M., în temeiul motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat

admiterea recursului, și în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată

și obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000

Euro, cu titlu de daune morale.

În

susținerea cererii de recurs, reclamanta a reiterat motivele de recurs

prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C.

civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc.

pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art.

14 din Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009.

De

asemenea, reclamanta a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii,

sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție,

fiind supusă apelului și recursului. în acest sens a arătat că acțiunea fiind

întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

nu sunt aplicabile.

În

susținerea acestei critici, reclamanta a arătat că raportat la valoarea

litigiului, care depășește suma de 100.000 lei, litigiul de față nu se

încadrează în cazurile de excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție.

Reclamanta

face trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din C.E.D.O privind

accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând hotărârea din 10 iulie

2008, cauza Blandeau c Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio

de Andrade c Portugaliei și hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci

contra României.

Prealabil

examinării recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către

instanță, înalta Curte în ceea ce privește critica prin care reclamanta a

susținut că sentința instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție

o apreciază nefondată.

Astfel,

critica vizând existența dublului grad de jurisdicție nu poate fi reținută

(apel și recurs), din perspectiva admisibilității prezentei căi de atac, prin

raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) și la

valoarea obiectului dedus judecății:

Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român

a adoptat o lege

specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit

condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu

consecințe vătămătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu

și alții contra României Că în măsura în care statul român a adoptat o lege

specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela

la prevederile legale de ordin general pentru a obține măsuri reparatorii.

Acest

principiu se aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr.

221/2009.

În

consecință, în virtutea principiului enunțat în hotărârea M. Atanasiu și alții

contra României, se apreciază că reclamanții aveau deschisă doar calea

prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a

soluționat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În

continuare, înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la

dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a

luat în examinare excepția inadmisibilității recursului.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) Persoanele condamnate penal în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

alte fapte decât cele

prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor,

potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul

persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de

parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată.

Alin.

(6) prevede că hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului,

care este de competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin

art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.

Deci

la data pronunțării sentinței de fond, respectiv 14 aprilie 2011, erau în

vigoare dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus

evocate, fiind recursul.

Astfel fiind și având în vedere și dispozițiile art. XXVI din

Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare, decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 este pronunțată de

către Curtea de Apel Timișoara ca instanță de recurs, urmare recursului

declarat de reclamanta S.M., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct.

4 și nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate

de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

În

raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin

prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanta beneficiind de o

judecată devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate

efectuat de către instanța de recurs.

Așa

fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria

excepțiilor peremptorii de fond, înalta Curte, în considerarea celor mai sus

arătate și în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va

admite excepția și în consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății,

ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 523 din 16

februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara - secția I civilă ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.