ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de reclamantă și întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în drept, pe art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) Legea nr. 221/2009.

Pârâta D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a foi mulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepție, constatarea inadmisibilității cererii reclamantei și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea în tot a acțiunii ca netemeinică și nelegală, respingerea acordării despăgubirilor de ordin moral în cuantumul solicitat în acțiune ca inadmisibile, neîntemeiate și nelegale, precum și respingerea ca nefondate a cheltuielilor de judecată solicitate.

Reclamanta a formulat precizare de acțiune prin care a solicitat obligarea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat dispuse împotriva sa și a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Prin sentința civilă nr. 2230/PI din 14 aprilie 2011 Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș.

Deliberând asupra cauzei, tribunalul a reținut că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare". Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a sunt neconstituționale. Conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul a reținut că temeiului invocat, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) și-a încetat efectele.

Aplicarea în speță a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivității deciziilor Curții Constituționale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească. Având în vedere precizările temeiului de drept de către reclamantă, tribunalul a reținut că art. 998, 999 C. civ. reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamanta nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Ori, termenul de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală a Statului Român, întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ., a început să curgă la data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a Decretului Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) teza l-a din Decretul nr. 167/1958. Adoptarea Legii nr. 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Și aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de Legea nr. 221/2009, atrag răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe lângă despăgubirile morale declarate neconstituționale, Legea nr. 221/2001 prevede și alte măsuri reparatorii, în privința cărora legea continuă să se aplice. Este vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Mai mult, Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul la acțiune pentru constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art. 1 și 3, iar această acțiune este imprescriptibilă.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptățite în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat și cu un caracter special față de prevederile generale ale art. 998, 999 C. civ. Declararea neconstituțională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripția împlinită a dreptului la acțiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, 999 C. civ.

De altfel, în absența dreptului la acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009, nu există nici prescripție, fie ea generală sau specială. De asemenea, tribunalul a reținut că prin adoptarea art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a a Legii nr. 221/2009 reclamanta nu a dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale. Prin urmare, cererea reclamantei de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, 999 C. civ. este prescrisă. În cauză tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen. Astfel, acest text legal prevede că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei". Aceste prevederi legale își au sorgintea în dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență". Prin urmare, art. 504 și următoarele C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989. Împotriva sentinței civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5487/30/2010 a declarat apel reclamanta recurentă S.M., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 și următoarele și art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și următoarele C. proc. pen., art. 52 din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f 1 ) și c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. La termenul de judecată din 16 februarie 2012, instanța în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunțat, precum și la data pronunțării sentinței atacate, a recalificat prezenta cale de atac din apel în recurs.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. , față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și Ie-a însușit în întregime. Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă.

De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile' dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată.

Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.

Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun" în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Dispozițiile C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Nu se poate reține nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun" în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă" reclamantei.

Curtea a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența C.E.D.O. pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie. Totodată, contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond - nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale. În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentei, Curtea a constatat că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989. Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul - Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul - Lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. În ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (art. 504 C. proc. pen. și art. 2 și 3 C.E.D.O.), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunalul Timiș ( absența unei hotărâri penale de condamnare și neaplicarea dispozițiilor C.E.D.O.

pentru situații petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și Ie-a însușit în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior. În consecință, Curtea de Apel Timișoara Secția I Civilă prin decizia civilă nr. 523 din 16 februarie 2012 a respins recursul declarat de reclamanta recurentă S.M. împotriva sentinței civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 5487/30/2010, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.M., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea recursului, și în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată și obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale. În susținerea cererii de recurs, reclamanta a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009.

De asemenea, reclamanta a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului. în acest sens a arătat că acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile. În susținerea acestei critici, reclamanta a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depășește suma de 100.000 lei, litigiul de față nu se încadrează în cazurile de excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție. Reclamanta face trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din C.E.D.O privind accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei și hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.

Prealabil examinării recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către instanță, înalta Curte în ceea ce privește critica prin care reclamanta a susținut că sentința instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție o apreciază nefondată. Astfel, critica vizând existența dublului grad de jurisdicție nu poate fi reținută (apel și recurs), din perspectiva admisibilității prezentei căi de atac, prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) și la valoarea obiectului dedus judecății: Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecințe vătămătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu și alții contra României Că în măsura în care statul român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obține măsuri reparatorii. Acest principiu se aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009. În consecință, în virtutea principiului enunțat în hotărârea M. Atanasiu și alții contra României, se apreciază că reclamanții aveau deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluționat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În continuare, înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Alin. (6) prevede că hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010. Deci la data pronunțării sentinței de fond, respectiv 14 aprilie 2011, erau în vigoare dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul. Astfel fiind și având în vedere și dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 este pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara ca instanță de recurs, urmare recursului declarat de reclamanta S.M., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanta beneficiind de o judecată devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de către instanța de recurs. Așa fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond, înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 523 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara - secția I civilă ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.