ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2013

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5486/30 la 2 iulie 2010, reclamanta

D.P.A.M.C. a chemat in judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la

cursul BNR din ziua plății a sumei de 500,000 euro, reprezentând daune morale

pentru suferințele îndurate de întreaga familie pe perioada deportării în

Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 2410 din 27 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a

fost respinsă acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta D.P.A.M.C., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a procedat la examinarea legalității pretențiilor

alegate jurisdicțional, prin prisma temeiului juridic modificat de reclamantă,

respectiv art. 998-999 C. civ., a excepției peremptorii a prescripției

dreptului la acțiune invocată în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

precum și cu observarea perimetrului legislativ configurat de art. 3, 7 și 8

din Decretul nr. 167/1958.

Prima instanță a

reținut, în esență, că fundamentul pretențiilor pecuniare deduse judecății de

către reclamantă sub forma despăgubirilor de ordin moral solicitate pentru

suferința cauzată prin deportarea în Bărăgan a sa și a familiei sale, l-a

constituit inițial art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, vocația la

beneficiul normei fiindu-i conferită ex lege de vreme ce măsura administrativă

abuzivă luată asupra sa și a familiei sale s-a circumscris ipotezei

particularizate de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009.

În contextul

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că reclamanta a înțeles a

proceda la modificarea cauzei deduse judecății prin recurgerea la dreptul comun

în materie, conturat de art. 998-999 C. civ., situație în care instanța de

fond, a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiunii, în

raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Procedând la

interpretarea art. 3 alin. (1) în corelație cu art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, tribunalul a reținut că o acțiune în justiție precum cea

pendinte, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., trebuie formulată în

termen de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască

paguba, cât și pe cel responsabil de aceasta.

În cauză, reclamanta

întemeindu-și acțiunea pe art. 998-999 C. civ. nu a înțeles să formuleze și o

cerere de repunere în termen conform exigențelor art. 19 din Decretul nr.

167/1958, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au

identificat cauzele temeinice care au împiedicat-o pe reclamantă să acționeze.

A susține că prin

Legea nr. 221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanșarea mai apoi a

unei acțiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art. 998-999 C.

civ., apreciază prima instanță, nu este de acceptat, căci electa una via non

datum recursum ad alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-și

găsește nicio justificare juridică.

În consecință, prima

instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 3 alin. (1) coroborate cu art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a respins ca prescrisă acțiunea așa cum

a fost ea modificată de reclamantă.

S-a apreciat că nici

art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, reglementând interzicerea

torturii nu poate constitui un fundament de drept valabil pentru pretențiile

reclamate, cât timp, suferințele la care a fost supus autorul reclamantelor

s-au petrecut cu mult timp anterior ratificării Convenției de către România,

astfel că se identifică o necompetență ratione temporis în a analiza incidența

art. 3 în speță.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat apel, solicitând modificarea

hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii.

La termenul de

judecată din 10 ianuarie 2012, având în vedere prevederile art. XIII din Legea

nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și ținând cont

de petitul principal al cererii - plata unor despăgubiri morale întemeiat pe

Legea nr. 221/2009 - temei la care nu s-a renunțat, raportat și la data

pronunțării sentinței atacate, instanța a recalificat cale de atac din apel în

recurs.

Prin Decizia civilă

nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, recursul a fost respins. Această decizie este irevocabilă.

În motivarea

hotărârii, instanța a reținut, în esență, că pretențiile deduse judecății -

inițial în baza Legii nr. 221/2009 - poartă asupra a două categorii de

despăgubiri, respectiv despăgubiri pentru daune morale (întemeiate pe art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) și despăgubiri pentru daune materiale

(întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. b) al legii).

În ceea ce privește

prima categorie de despăgubiri, deși au fost invocate pe parcursul acțiunii ca

temei suplimentar/substitutiv, dispozițiile în materie ale Codului civil,

instanța de recurs a reținut că acestea nu pot fi analizate independent de

temeiul legii speciale care nu este decât o particularizare a celor dintâi,

decise în mod excepțional și voluntar de către legiuitor.

Chiar dacă

dispozițiile de drept comun ar fi constituit temeiul inițial - și unic - al

acțiunii, se constată că, la data introducerii acțiunii, aceasta era demult

prescrisă, termenul de prescripție începând să curgă - cel mai târziu - la data

apariției Decretului - Lege nr. 118/1990 (la care se raportează și Legea nr.

221/2009) când persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie  1945, deportate în străinătate sau

constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul la a fi

dezdăunate pentru aceste abuzuri.

În concordanță cu

cele reținute de prima instanță, s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale trebuie aplicată și cauzelor

nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este

și cazul de față), nefiind vorba în această situație de o încălcare a

principiului neretroactivității, interpretare ce rezultă și din considerentele

Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a

clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței

constituționale.

În ceea ce privește

exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul

afirmațiilor recurentei, Curtea a reținut că potrivit Constituției, Codului

civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale,

acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea

unui izvor de drept.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului

ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând cu

prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 4

și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin

art. XIII și art. XXVI din Legea nr. 202/2010, văzând și art. 299 C. proc.

civ., constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va

respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., „sunt supuse recursului hotărârile date

fără drept de apel, precum și cele date în apel".

Prin urmare, potrivit

legii, nu există posibilitatea de a declara recurs împotriva unei hotărâri date

în recurs și aceasta, deoarece conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci

nesusceptibile de recurs.

În sistemul nostru de

drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea

acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității

căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică

instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii,

potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de

atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului, concretizând una dintre

garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea

condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă

prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din

Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în

limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Recunoașterea unei

căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, ori extinderea

limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a

principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului

constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea

pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este de competența curții

de apel.

Totodată, conform

dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 4 alin. (6) și

art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică și proceselor

aflate în curs de soluționare.

Astfel, hotărârea

atacată, respectiv Decizia civilă nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, este o hotărâre pronunțată în

recurs, prin urmare, o hotărâre irevocabilă, în sensul dispozițiilor art. 377

alin. 2 pct. 4 C. proc. civ., ce nu se încadrează între hotărârile susceptibile

de recurs, statuate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât ar însemna

să se exercite recurs la recurs, ceea ce nu este permis, în raport de

prevederile art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care

reglementează condițiile exercitării acestei căi de atac, Înalta Curte, pentru

toate considerentele anterior evocate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta D.P.A.M.C.

împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.P.A.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10

ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca

inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG