ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2013

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5486/30 la 2 iulie 2010, reclamanta D.P.A.M.C. a chemat in judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății a sumei de 500,000 euro, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de întreaga familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 2410 din 27 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta D.P.A.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a procedat la examinarea legalității pretențiilor alegate jurisdicțional, prin prisma temeiului juridic modificat de reclamantă, respectiv art. 998-999 C. civ., a excepției peremptorii a prescripției dreptului la acțiune invocată în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., precum și cu observarea perimetrului legislativ configurat de art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Prima instanță a reținut, în esență, că fundamentul pretențiilor pecuniare deduse judecății de către reclamantă sub forma despăgubirilor de ordin moral solicitate pentru suferința cauzată prin deportarea în Bărăgan a sa și a familiei sale, l-a constituit inițial art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, vocația la beneficiul normei fiindu-i conferită ex lege de vreme ce măsura administrativă abuzivă luată asupra sa și a familiei sale s-a circumscris ipotezei particularizate de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009.

În contextul declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că reclamanta a înțeles a proceda la modificarea cauzei deduse judecății prin recurgerea la dreptul comun în materie, conturat de art. 998-999 C. civ., situație în care instanța de fond, a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiunii, în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Procedând la interpretarea art. 3 alin. (1) în corelație cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a reținut că o acțiune în justiție precum cea pendinte, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., trebuie formulată în termen de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel responsabil de aceasta.

În cauză, reclamanta întemeindu-și acțiunea pe art. 998-999 C. civ. nu a înțeles să formuleze și o cerere de repunere în termen conform exigențelor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au identificat cauzele temeinice care au împiedicat-o pe reclamantă să acționeze. A susține că prin Legea nr. 221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanșarea mai apoi a unei acțiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art. 998-999 C. civ., apreciază prima instanță, nu este de acceptat, căci electa una via non datum recursum ad alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-și găsește nicio justificare juridică. În consecință, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 3 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a respins ca prescrisă acțiunea așa cum a fost ea modificată de reclamantă.

S-a apreciat că nici art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, reglementând interzicerea torturii nu poate constitui un fundament de drept valabil pentru pretențiile reclamate, cât timp, suferințele la care a fost supus autorul reclamantelor s-au petrecut cu mult timp anterior ratificării Convenției de către România, astfel că se identifică o necompetență ratione temporis în a analiza incidența art. 3 în speță. Împotriva acestei sentințe, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat apel, solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii. La termenul de judecată din 10 ianuarie 2012, având în vedere prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și ținând cont de petitul principal al cererii - plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009 - temei la care nu s-a renunțat, raportat și la data pronunțării sentinței atacate, instanța a recalificat cale de atac din apel în recurs.

Prin Decizia civilă nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, recursul a fost respins. Această decizie este irevocabilă. În motivarea hotărârii, instanța a reținut, în esență, că pretențiile deduse judecății - inițial în baza Legii nr. 221/2009 - poartă asupra a două categorii de despăgubiri, respectiv despăgubiri pentru daune morale (întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) și despăgubiri pentru daune materiale (întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. b) al legii). În ceea ce privește prima categorie de despăgubiri, deși au fost invocate pe parcursul acțiunii ca temei suplimentar/substitutiv, dispozițiile în materie ale Codului civil, instanța de recurs a reținut că acestea nu pot fi analizate independent de temeiul legii speciale care nu este decât o particularizare a celor dintâi, decise în mod excepțional și voluntar de către legiuitor.

Chiar dacă dispozițiile de drept comun ar fi constituit temeiul inițial - și unic - al acțiunii, se constată că, la data introducerii acțiunii, aceasta era demult prescrisă, termenul de prescripție începând să curgă - cel mai târziu - la data apariției Decretului - Lege nr. 118/1990 (la care se raportează și Legea nr. 221/2009) când persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deportate în străinătate sau constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul la a fi dezdăunate pentru aceste abuzuri.

În concordanță cu cele reținute de prima instanță, s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față), nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității, interpretare ce rezultă și din considerentele Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale. În ceea ce privește exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentei, Curtea a reținut că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

Împotriva acestei decizii, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 4 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII și art. XXVI din Legea nr. 202/2010, văzând și art. 299 C. proc.

civ., constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., „sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, precum și cele date în apel". Prin urmare, potrivit legii, nu există posibilitatea de a declara recurs împotriva unei hotărâri date în recurs și aceasta, deoarece conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci nesusceptibile de recurs. În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică. Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Totodată, conform dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare. Astfel, hotărârea atacată, respectiv Decizia civilă nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, este o hotărâre pronunțată în recurs, prin urmare, o hotărâre irevocabilă, în sensul dispozițiilor art. 377 alin. 2 pct. 4 C. proc.

civ., ce nu se încadrează între hotărârile susceptibile de recurs, statuate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât ar însemna să se exercite recurs la recurs, ceea ce nu este permis, în raport de prevederile art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care reglementează condițiile exercitării acestei căi de atac, Înalta Curte, pentru toate considerentele anterior evocate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta D.P.A.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.P.A.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013. Procesat de GGC - DG