ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 308/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 5 iulie 2010 reclamanții C.D., C.V., C.G., C.C.A. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de întreaga familie, pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1530 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamanții C.D., C.V., C.G., C.C.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că pentru daunele morale, temeiul de drept inițial indicat de reclamanți reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. În acest context, acțiunea vizând daune morale a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, întrucât nu mai există temei legal pentru soluționarea acesteia, în sensul solicitat de reclamanți. În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ., prima instanță a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, momentul de început a fost reprezentat de data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii. S-a apreciat că dispozițiile art. 2 și 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu pot sta la baza admiterii acțiunii precizate, întrucât Convenția este aplicabilă și poate fi invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20 iunie 1994, iar faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 504 C. proc.

civ. și următoarele C. proc. civ., prima instanță a avut în vedere faptul că temeiul menționat nu este aplicabil în speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea Deciziei nr. 45/1998 de către Curtea Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în procesele penale. Împotriva acestei sentințe, reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. au declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate. La termenul de judecată din 8 noiembrie 2011, având în vedere prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și ținând cont de petitul principal al cererii, plata unor despăgubiri morale, întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunțat, raportat și la data pronunțării sentinței atacate, instanța a recalificat cale de atac din apel în recurs.

Prin Decizia civilă nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, recursul a fost respins. Această decizie este irevocabilă. Examinând sentința atacată, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara a constatat că recursul promovat nu este întemeiat, reținând, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, în raport de considerentele expuse, care au fost însușite în întregime de către instanța de recurs. Împotriva acestei decizii, reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 4 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII și art. XXVI din Legea nr. 202/2010, văzând și art. 299 C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc.

civ., „sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, precum și cele date în apel". Prin urmare, potrivit legii, nu există posibilitatea de a declara recurs împotriva unei hotărâri date în recurs și aceasta, deoarece conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci nesusceptibile de recurs. În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică. Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Totodată, conform dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare. Astfel, hotărârea atacată, respectiv Decizia civilă nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, nu este o hotărâre susceptibilă de recurs, pentru că ar însemna să se exercite recurs la recurs ceea ce nu este permis, în raport de dispozițiile art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ. care reglementează condițiile exercitării acestei căi de atac. În consecință, în raport de toate considerentele anterior evocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de C.C.A., C.D., C.G. și C.V. împotriva Deciziei civile nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, va fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. împotriva Deciziei civile nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013. Procesat de GGC - DG