ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 308/2013

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 5 iulie 2010 reclamanții

C.D., C.V., C.G., C.C.A. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în lei la data plății,

reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de întreaga familie, pe

perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1530 din 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă

acțiunea precizată formulată de reclamanții C.D., C.V., C.G., C.C.A., împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Timiș.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că pentru daunele morale, temeiul

de drept inițial indicat de reclamanți reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010.

În acest context,

acțiunea vizând daune morale a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, întrucât

nu mai există temei legal pentru soluționarea acesteia, în sensul solicitat de

reclamanți.

În ceea ce privește

temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ., prima instanță a

constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform

art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să

curgă de la data când reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, momentul de început a fost

reprezentat de data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist în

România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea

acțiunii.

S-a apreciat că

dispozițiile art. 2 și 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu pot

sta la baza admiterii acțiunii precizate, întrucât Convenția este aplicabilă și

poate fi invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției

de către România, care a avut loc la data de 20 iunie 1994, iar faptele

descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele

sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.

În ceea ce privește

invocarea dispozițiilor art. 504 C. proc. civ. și următoarele C. proc. civ., prima

instanță a avut în vedere faptul că temeiul menționat nu este aplicabil în

speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea Deciziei nr. 45/1998 de

către Curtea Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în

procesele penale.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. au declarat apel, solicitând

schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor

formulate.

La termenul de

judecată din 8 noiembrie 2011, având în vedere prevederile art. XIII din Legea

nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și ținând cont

de petitul principal al cererii, plata unor despăgubiri morale, întemeiat pe

Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunțat, raportat și la data

pronunțării sentinței atacate, instanța a recalificat cale de atac din apel în

recurs.

Prin Decizia civilă

nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, recursul a fost respins. Această decizie este irevocabilă.

Examinând sentința

atacată, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea de Apel Timișoara a constatat că recursul promovat nu este

întemeiat, reținând, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală, în raport de considerentele expuse, care au fost însușite

în întregime de către instanța de recurs.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. au declarat recurs, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului

ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând cu

prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 4

și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin

art. XIII și art. XXVI din Legea nr. 202/2010, văzând și art. 299 C. proc.

civ., constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va

respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 299 C. proc. civ., „sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de

apel, precum și cele date în apel".

Prin urmare, potrivit

legii, nu există posibilitatea de a declara recurs împotriva unei hotărâri date

în recurs și aceasta, deoarece conform dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4

C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci

nesusceptibile de recurs.

În sistemul nostru de

drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea

acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității

căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică

instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii,

potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de

atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului, concretizând una dintre

garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea

condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă

prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din

Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în

limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Recunoașterea unei

căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, ori

extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a

principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului

constituțional al egalității în fața legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea

pronunțată de tribunal este supusă recursului, care este de competența curții

de apel.

Totodată, conform

dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 4 alin. (6) și

art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică și proceselor

aflate în curs de soluționare.

Astfel, hotărârea

atacată, respectiv Decizia civilă nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, nu este o hotărâre susceptibilă de

recurs, pentru că ar însemna să se exercite recurs la recurs ceea ce nu este

permis, în raport de dispozițiile art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C.

proc. civ. care reglementează condițiile exercitării acestei căi de atac.

În consecință, în

raport de toate considerentele anterior evocate, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul declarat de C.C.A., C.D., C.G. și C.V. împotriva

Deciziei civile nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, va fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.C.A., C.D., C.G. și C.V. împotriva Deciziei civile

nr. 1438/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG