ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 837/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 837/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș reclamantul V.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plății,

reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de acesta și întreaga sa

familie, pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a

Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, împotriva

reclamantului și a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter

politic a dislocării și stabilirii de domiciliul obligatoriu în noaptea de 18

iunie 1951.

În drept, a invocat

art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a depus

precizare de acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, reprezentând

daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și

private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a

dislocării și stabilirii domiciliului forțat.

În motivare, a

învederat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic

dispuse împotriva sa și a familiei sale, în baza Deciziei nr. 200/1951, Statul

Român le-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei,

demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. În consecință, în

temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. coroborate cu prevederile art.

52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.

proc. pen., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării

prejudiciului moral cauzat.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3)

teza I din Constituția Românie; coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din

C. proc. pen., reclamantul a argumentat că Statul Român va răspunde pentru

prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C. civ., art. 504 și

urm. din C. proc. pen., art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbre, art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a),

alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1528 din 15 martie 2011 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea

precizată formulată de reclamantul V.C., împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru daunele morale

tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept inițial indicat de reclamant

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții

Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Conform art. 147

alin. (1) din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la

data de 30 decembrie 2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie

considerat că nu mai există.

Așa cum rezultă din

jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor

membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate

de predecesorii lor. (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei) De asemenea,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun.

În raport de această

afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu

poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor

care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada

regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se

impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același

domeniu al drepturilor civile.

În acest context,

acțiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal

pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamant.

Mai rămâne de

analizat un singur aspect înainte de a trece la analiza celorlalte temeiuri de

drept.

Acesta se referă la

problema dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea

neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul

reclamantului.

În cauza Slavov și

alții contra Bulgariei instanța de contencios al drepturilor omului a reținut

că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca

rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul

că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea

compensațiilor respective.

Descrierea noțiunii

de "bun" în sensul Convenției include și noțiunea de speranță

legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi

dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața

instanțelor naționale.

Ca urmare a încetării

efectelor textului de lege tribunalul a apreciat că reclamantul nu mai are o

speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la

care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010, pe

care am redat-o cu două paragrafe mai sus.

În ceea ce privește

temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a

constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform

art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să

curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât

paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a

fost reprezentat de data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul

comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de

introducerea acțiunii.

Chiar dacă prin

adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri

reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere

nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea

despăgubirilor morale.

Repunerea în termen

poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr.

18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art.

19 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a

constatat că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind

repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale

reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește art. 19

din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în

care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii,

cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la

încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în

speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care

termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune

repunerea în situația anterioară.

Conform art. 25 din

Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și

prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz

termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă

de la intrarea în vigoare a acestui decret.

Potrivit art. 26 din

Decretul nr. 167/1958, pe data: intrării sale în vigoare se abrogă orice

dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție

mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958.

Astfel fiind, o dată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost

implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX - art. 1837 și urm., precum și

celelalte dispoziții din C. civ. privitoare la prescripția extinctivă.

Celelalte două

temeiuri invocate de reclamant constau în art. 2 și 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viată al omului, cu

interdicția de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepționale

enumerate de primul text, și la interzicerea torturii, pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante.

Tribunalul a apreciat

că acestea nu pot sta la baza admiterii acțiunii precizate, întrucât pe de o

parte, Convenția este aplicabilă și poate fi deci invocată doar pentru faptele

produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la

data de 20 iunie 1994. Faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior

momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu

dispozițiile Convenției.

Și în cazul în care

nu ar fi incidență excepția menționată, tribunalul a apreciat că situația de

fapt prezentată de reclamanți nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață

prin producerea morții autorilor părților.

Pentru dispozițiile

art. 504 și urm. C. proc. civ. tribunalul a avut în vedere faptul că temeiul

menționat nu este aplicabil în speță, întrucât el privește, chiar și după

adoptarea Deciziei nr. 45/ 1998 de către Curtea Constituțională, situația unor

erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Reclamantul a

susținut faptul că împreună cu familia lor au fost duși în mod forțat în

Bărăgan, unde au fost obligați să își stabilească domiciliul timp de peste 4

ani, astfel că nu a existat un proces penal pentru a putea vorbi despre o

eroare judiciară.

Mai mult, aceleași

rațiuni stau la baza înlăturării temeiului reprezentat de dispozițiile din

Constituția României, art. 52 alin. (3) teza întâi.

În ceea ce privește

argumentele legate de motivarea eronată a Deciziei Curții Constituționale cu

nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi

reținute, întrucât în majoritate ele se constituie din statuări ale Curții de

la Strasbourg, fiind de altfel citate și cauzele din care s-a citat, motiv

pentru care ele sunt obligatorii prin prisma obligației asumate de statul român

de a respecta Convenția și drepturile fundamentale ale omului.

De asemenea, atunci

când arată că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a

beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și

dreptății, Curtea a reamintit o regulă de drept ce a fost încălcată de Legea

nr. 221/2009, aceea privind netransmiterea prejudiciului moral pe calea

succesiunii. Acest principiu nu încalcă dispozițiile art. 998, 999 C. civ.,

fiind cunoscut și aplicat în practica judiciară.

Nici distincțiile de

natură juridică dintre drepturile acordate victimelor regimului comunist în

baza Decretului nr. 118/1990 sau O.U.G. nr. 214/1999 și despăgubirile

solicitate în prezenta acțiune nu pot constitui temei al admiterii acțiunii,

atâta timp cât scopul lor este același, repararea prejudiciilor suferite de

aceștia.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș,

reclamantul V.C. a declarat recurs în termen legal la data de 25 mai 2011,

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în

sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate, obligarea Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș la plata daunelor morale aduse ca urmare a măsurilor

administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului

forțat a sa și a familiei sale, în baza Deciziei Ministerului Afacerilor

Interne nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în cuantum de 500.000 euro.

Examinând recursul

prin prisma criticilor invocate și în condițiile prevăzute de art. 304

1

,

art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 și urm. C. proc. civ. prin raportare

la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și

1358/2010 ale Curții Constituționale și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenție și art. 14 s-au reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu

încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.

24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele,

cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Fată de această

motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus,

instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu

mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a

formulat acțiunea de către reclamanți.

Nu poate subzista

nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi

fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în

lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către

legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată

pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceia, în speță nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 din C. civ., text de lege care are în vedere

un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de

către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate

și, desigur, al acțiunii introductive.

În consecință, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 1501 din 10

noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva

Sentinței civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul

Timiș.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul V.C. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea Statului Român

la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune

morale.

În susținerea cererii

de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de

atac anterioară, invocând art. 998 - 999, art. 1838 - 1839 C. civ., art. 1349,

art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art.

147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din

Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție, Legea nr. 221/2009.

De asemenea,

reclamantul a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentința

primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind

supusă apelului și recursului. în acest sens a arătat că acțiunea fiind

întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr.

221/2009 nu sunt aplicabile.

În susținerea acestei

critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care

depășește suma de 100.000 RON, litigiul de față nu se încadrează în cazurile de

excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție.

Reclamantul face

trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând

Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c. Franței, Hotărârea din 14

noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei și Hotărârea din 26

ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.

Prealabil examinării

recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către instanță, Înalta

Curte în ceea ce privește critica prin care reclamantul a susținut că sentința

instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție o apreciază

nefondată.

Din acest punct de

vedere, se constată că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2011,

reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul

de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii

excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin

Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 sens în care a arătat că Legea nr.

221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de

art. 998 și art. 999 C. civ.

Astfel, Înalta Curte

constată că reclamantul nu a renunțat la temeiul inițial al cererii, respectiv

Legea nr. 221/2009, acesta înțelegând a-și completa temeiul de drept al

acțiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999

C. civ. și ale art. 504 și urm. C. proc. pen.

Revenind la analiza

criticii evocate, aceasta nu poate fi reținută, din perspectiva admisibilității

prezentei căi de atac, critica vizând existența dublului grad de jurisdicție

(apel și recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998,

999 C. civ.) și la valoarea obiectului dedus judecății.

Se constată, sub

acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a

persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate

măsuri administrative, cu consecințe vătămătoare.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu și alții contra României că

în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire,

persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de

ordin general pentru a obține măsuri reparatorii.

Acest principiu se

aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.

În consecință, în

virtutea principiului enunțat în Hotărârea M. Atanasiu și alții contra

României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de

legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluționat

calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, în raport de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În continuare, Înalta

Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin.

(6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția

inadmisibilității recursului.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1): Persoanele condamnate penal în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.

1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic

al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după

decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din

oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia

domiciliază persoana interesată.

Alin. (6) prevede că

hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de

competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII

din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.

Deci la data

pronunțării sentinței de fond, respectiv 15 martie 2011, erau în vigoare

dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate,

fiind recursul.

Astfel fiind și având

în vedere și dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora

dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.

221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă

nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 este pronunțată de către Curtea de Apel

Timișoara ca instanță de recurs, urmare a recursului declarat de reclamantul

V.C., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se

încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299

alin. (1) C. proc. civ.

În raport de aceste

considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de

recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată

devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de

către instanța de recurs.

Așa fiind, având în

vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii

de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate

cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în

consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul V.C. împotriva Deciziei civile nr. 1501 din 10

noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS