ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 837/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamantul V.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de acesta și întreaga sa familie, pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată. În fapt, împotriva reclamantului și a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliul obligatoriu în noaptea de 18 iunie 1951. În drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a depus precizare de acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat. În motivare, a învederat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa și a familiei sale, în baza Deciziei nr. 200/1951, Statul Român le-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.

În consecință, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C. proc. pen., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat. Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția Românie; coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C. proc. pen., reclamantul a argumentat că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice. În drept, a invocat dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C. civ., art. 504 și urm. din C. proc.

pen., art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre, art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1528 din 15 martie 2011 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul V.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. Pentru daunele morale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept inițial indicat de reclamant reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la data de 30 decembrie 2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există. Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei) De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

În raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile. În acest context, acțiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamant.

Mai rămâne de analizat un singur aspect înainte de a trece la analiza celorlalte temeiuri de drept. Acesta se referă la problema dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantului. În cauza Slavov și alții contra Bulgariei instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Descrierea noțiunii de "bun" în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. Ca urmare a încetării efectelor textului de lege tribunalul a apreciat că reclamantul nu mai are o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010, pe care am redat-o cu două paragrafe mai sus. În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii. Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale. Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară. Conform art. 25 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.

Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data: intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, o dată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX - art. 1837 și urm., precum și celelalte dispoziții din C. civ. privitoare la prescripția extinctivă. Celelalte două temeiuri invocate de reclamant constau în art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viată al omului, cu interdicția de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepționale enumerate de primul text, și la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Tribunalul a apreciat că acestea nu pot sta la baza admiterii acțiunii precizate, întrucât pe de o parte, Convenția este aplicabilă și poate fi deci invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20 iunie 1994. Faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției. Și în cazul în care nu ar fi incidență excepția menționată, tribunalul a apreciat că situația de fapt prezentată de reclamanți nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață prin producerea morții autorilor părților. Pentru dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. civ. tribunalul a avut în vedere faptul că temeiul menționat nu este aplicabil în speță, întrucât el privește, chiar și după adoptarea Deciziei nr. 45/ 1998 de către Curtea Constituțională, situația unor erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Reclamantul a susținut faptul că împreună cu familia lor au fost duși în mod forțat în Bărăgan, unde au fost obligați să își stabilească domiciliul timp de peste 4 ani, astfel că nu a existat un proces penal pentru a putea vorbi despre o eroare judiciară. Mai mult, aceleași rațiuni stau la baza înlăturării temeiului reprezentat de dispozițiile din Constituția României, art. 52 alin. (3) teza întâi. În ceea ce privește argumentele legate de motivarea eronată a Deciziei Curții Constituționale cu nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi reținute, întrucât în majoritate ele se constituie din statuări ale Curții de la Strasbourg, fiind de altfel citate și cauzele din care s-a citat, motiv pentru care ele sunt obligatorii prin prisma obligației asumate de statul român de a respecta Convenția și drepturile fundamentale ale omului.

De asemenea, atunci când arată că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății, Curtea a reamintit o regulă de drept ce a fost încălcată de Legea nr. 221/2009, aceea privind netransmiterea prejudiciului moral pe calea succesiunii. Acest principiu nu încalcă dispozițiile art. 998, 999 C. civ., fiind cunoscut și aplicat în practica judiciară. Nici distincțiile de natură juridică dintre drepturile acordate victimelor regimului comunist în baza Decretului nr. 118/1990 sau O.U.G.

nr. 214/1999 și despăgubirile solicitate în prezenta acțiune nu pot constitui temei al admiterii acțiunii, atâta timp cât scopul lor este același, repararea prejudiciilor suferite de aceștia. Împotriva Sentinței civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamantul V.C. a declarat recurs în termen legal la data de 25 mai 2011, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la plata daunelor morale aduse ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat a sa și a familiei sale, în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în cuantum de 500.000 euro.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și în condițiile prevăzute de art. 304 1 , art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 și urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 s-au reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.

Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Fată de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți. Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceia, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. În consecință, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamantul V.C.

împotriva Sentinței civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș. Împotriva acestei decizii, reclamantul V.C. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale. În susținerea cererii de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998 - 999, art. 1838 - 1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009.

De asemenea, reclamantul a susținut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentința primei instanțe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicție, fiind supusă apelului și recursului. în acest sens a arătat că acțiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile. În susținerea acestei critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depășește suma de 100.000 RON, litigiul de față nu se încadrează în cazurile de excepție de la principiul dublului grad de jurisdicție. Reclamantul face trimitere la garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicție, invocând Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c. Franței, Hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei și Hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.

Prealabil examinării recursului, raportat la excepția invocată din oficiu de către instanță, Înalta Curte în ceea ce privește critica prin care reclamantul a susținut că sentința instanței de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicție o apreciază nefondată. Din acest punct de vedere, se constată că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2011, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a înțeles a-și completa temeiul de drept al acesteia, raportat la situația specială creată în urma admiterii excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 sens în care a arătat că Legea nr. 221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 998 și art. 999 C. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul nu a renunțat la temeiul inițial al cererii, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta înțelegând a-și completa temeiul de drept al acțiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și ale art. 504 și urm. C. proc. pen. Revenind la analiza criticii evocate, aceasta nu poate fi reținută, din perspectiva admisibilității prezentei căi de atac, critica vizând existența dublului grad de jurisdicție (apel și recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) și la valoarea obiectului dedus judecății. Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecințe vătămătoare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu și alții contra României că în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obține măsuri reparatorii. Acest principiu se aplică mutatis mutandis și în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009. În consecință, în virtutea principiului enunțat în Hotărârea M. Atanasiu și alții contra României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluționat calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1): Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Alin. (6) prevede că hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010. Deci la data pronunțării sentinței de fond, respectiv 15 martie 2011, erau în vigoare dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul. Astfel fiind și având în vedere și dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 este pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara ca instanță de recurs, urmare a recursului declarat de reclamantul V.C., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de către instanța de recurs. Așa fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva Deciziei civile nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013. Procesat de GGC - AS