ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2030/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții E.M., C.E., N.L. (născută E.) și J.D. (născută E.) au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 1 alin. (3) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la 100 . 000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral ce li s-a cauzat prin stabilirea domiciliului obligatoriu pentru întreaga familie o perioadă de 4 ani și 6 luni, și despăgubiri materiale de 800.000 euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării. Prin sentința civilă nr. 1792/PI din 5 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins în rest acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că împotriva reclamanților s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea P.N., Raion Slobozia, de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20 decembrie 1955, conform deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951, măsură se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Coroborând dispozițiile legale menționate cu cele ale art. 1 pct. 1 lit. a) din O.U.G.

nr. 62/2010 și cu cele ale pct. 2 alin. (1) al actului normativ menționat, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamanților câte 9.900 euro, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit. În ceea ce privește despăgubirile materiale, prima instanță a reținut că, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii, dacă nu au fost deja retrocedate în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanțele trebuie să țină seama de dispozițiile art. 2 și ale art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar bunurile solicitate de reclamanți nu intră în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001. În plus, a reținut prima instanță, nu s-a făcut dovada că bunurile indicate de reclamanți au fost confiscate ca efect al măsurii deportării în Bărăgan. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții au arătat că despăgubirilor morale acordate sunt insuficient în raport cu suferințele îndurate în perioada deportării.

În același context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează despăgubirile morale ce pot fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 contravine principiilor fundamentale consacrate de Declarația Universală a Drepturilor Omului. În privința despăgubirilor materiale, au arătat că înscrisurile depuse la dosar constituie un început de dovadă scrisă, dorind să fie completate cu depozițiile unor martori, probă care însă le-a fost respinsă. În același context au criticat interpretarea prea strictă și rigidă, în disonanță cu intenția reală a legiuitorului, a dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, au arătat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite în baza art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția nulității sentinței primei instanțe, care nu cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nu cuprinde susținerile pârâtului și motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat apărările și cererile pârâtului (pct. 3 și pct. 5). Pe fond, pârâtul a arătat că despăgubirile morale se acordă numai în cazul celor care au suferit o condamnare cu caracter politic, iar nu și celor supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, că prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar reclamanții au beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute pentru cei persecutați politic de vechiul regim ale Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 505 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis ambele apeluri, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, acestea încetându-și astfel efectele juridice, sens în care se constată nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Instanța de apel a mai constatat că nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior Deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Totodată, reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Instanța de apel a reținut însă ca apelul reclamanților este fondat sub aspectul acordării daunelor materiale, întrucât Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv. În conformitate cu acest text legal, persoanele menționate anterior au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Prima instanță, interpretând greșit acest text legal, a reținut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat și în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Întrucât reclamanții solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate și pentru câștigurile nerealizate, a mai reținut prima instanță, aceste despăgubiri nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 însă nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate" și nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, ci exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

În acest context se face referire la aceste legi reparatorii. Respingând pretențiile reclamanților constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului acestor pretenții, situație în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că în mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, aceasta putea soluționa ambele capete de cerere, respectiv, atât chestiunea acordării daunelor morale, cât și cea vizând acordarea daunelor materiale.

Decizia atacată este pronunțată atât cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cât și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât, pe de o parte, referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, dispozițiile legale respective au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a respins acordarea daunelor materiale, întrucât acestea vizează, conform legii speciale de reparație, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din condiționarea acordării acestui tip de despăgubiri, de restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Decizia instanței de apel este pronunțată la data de 9 martie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și care este incidență în cauză, potrivit dispozițiilor art. XXII alin. (1) conform cărora „procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe.

În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile". Astfel, în varianta inițială, art. 297 alin. (1) prevedea că „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe". În varianta modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel". Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reținerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepția, și putând fi dispusă doar în două situații: 1. când judecata în primă instanță s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.

Cum în speță Tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunțându-se atât asupra daunelor morale, acțiunea fiind admisă în parte sub acest aspect, cât și asupra daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părțile au fost legal citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecință, încalcă și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul soluționării cu celeritate a cauzelor.

Soluția de reținere spre rejudecare se impunea cu atât mai mult, cu cât instanța de apel a soluționat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale din perspectiva Deciziei Curții Constituționale ce a declarat neconstituțional textul de lege reprezentând temeiul juridic al acestor pretenții, admițând apelul pârâtului și respingând acțiunea reclamanților. Sub acest aspect nu se poate reține critica recurentului-pârât conform căreia instanța de apel nu ar fi soluționat cauza în ceea ce privește acordarea daunelor morale, întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanța s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere constatând incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza fiind trimisă în rejudecare doar în ceea ce privește problema daunelor materiale.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 505 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea soluționării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 505 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.