ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2030/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2030/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanții E.M., C.E., N.L. (născută E.) și J.D. (născută

E.)

au solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 1 alin. (3) și

art. 3 din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la

100

.

000 euro despăgubiri

pentru prejudiciul moral ce li s-a cauzat prin stabilirea domiciliului obligatoriu

pentru întreaga familie o perioadă de 4 ani și 6 luni, și despăgubiri materiale

de 800.000 euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii

deportării.

Prin sentința civilă nr. 1792/PI din 5 iulie 2010, Tribunalul

Timiș

a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul să plătească reclamanților suma de 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri

pentru prejudiciul moral; a respins în rest acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că împotriva

reclamanților s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea P.N., Raion Slobozia,

de la data de 18 iunie 1951 până la data de 20 decembrie 1955, conform deciziei

Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951, măsură se circumscrie ipotezei

particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres

decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Coroborând dispozițiile legale menționate cu cele ale

art. 1 pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62/2010 și cu cele ale pct. 2 alin. (1) al

actului normativ menționat, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească reclamanților

câte 9.900 euro, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit.

În

ceea ce privește

despăgubirile materiale, prima instanță a reținut că, astfel cum rezultă din prevederile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a înțeles să coreleze

aceste dispoziții cu cele ale Legii speciale nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate

prin hotărârea de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative

abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii, dacă nu au fost deja retrocedate

în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea

nr. 10/2001.

În

identificarea

bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 dacă nu s-au acordat

deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanțele trebuie să

țină seama de dispozițiile art. 2 și ale art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar bunurile

solicitate de reclamanți nu intră în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001.

În

plus, a reținut

prima instanță, nu s-a făcut dovada că bunurile indicate de reclamanți au fost confiscate

ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții,

cât și pârâtul.

Reclamanții

au

arătat că despăgubirilor morale acordate sunt insuficient în raport cu suferințele

îndurate în perioada deportării. În același context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010,

care plafonează despăgubirile morale ce pot fi acordate în baza Legii nr. 221/2009

contravine principiilor fundamentale consacrate de Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

În

privința despăgubirilor

materiale, au arătat că înscrisurile depuse la dosar constituie un început de dovadă

scrisă, dorind să fie completate cu depozițiile unor martori, probă care însă le-a

fost respinsă.

În

același context

au criticat interpretarea prea strictă și rigidă, în disonanță cu intenția reală

a legiuitorului, a dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, au arătat că prima instanță a omis să se

pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite în baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a

invocat excepția nulității sentinței primei

instanțe, care nu cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 261

alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nu cuprinde susținerile pârâtului și motivele

de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat apărările și cererile pârâtului (pct.

3 și pct. 5).

Pe fond, pârâtul a arătat că despăgubirile morale se acordă

numai în cazul celor care au suferit o condamnare cu caracter politic, iar nu și

celor supuși unei măsuri administrative cu caracter politic, că prejudiciul moral

nu a fost dovedit, iar reclamanții au beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute

pentru cei persecutați politic de vechiul regim ale Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 505 din 9 martie 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis

ambele apeluri, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare

instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, acestea încetându-și

astfel efectele juridice, sens în care se constată nelegalitatea acțiunii reclamanților

sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Instanța de apel a mai constatat că nu se poate reține

nici că reclamanții aveau, anterior Deciziei Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de

a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare

doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În

cazul de față

nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are

un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează

un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă,

după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Totodată, reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Instanța de apel a reținut însă ca apelul reclamanților

este fondat sub aspectul acordării daunelor materiale, întrucât Legea nr. 221/2009,

prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și soțului

sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În

conformitate

cu acest text legal, persoanele menționate anterior au dreptul la despăgubiri materiale

pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu

au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii

nr. 247/2005.

Prima instanță, interpretând greșit acest text legal,

a reținut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat și în cazul

Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

Întrucât

reclamanții

solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate și pentru câștigurile

nerealizate, a mai reținut prima instanță, aceste despăgubiri nu intră sub incidența

Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 însă nu face distincție între bunuri

imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate" și nu distinge

după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, ci exceptează

doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în

natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În

acest context se face referire la aceste legi reparatorii.

Respingând pretențiile reclamanților constând în despăgubiri

materiale pe considerentul că nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, prima instanță

nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului acestor pretenții, situație în

care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării

sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că în mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamanților și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe întrucât, în virtutea efectului devolutiv

al apelului, aceasta putea soluționa ambele capete de cerere, respectiv, atât chestiunea

acordării daunelor morale, cât și cea vizând acordarea daunelor materiale.

Decizia atacată este pronunțată atât cu încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

cât și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât, pe de o parte, referitor

la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, dispozițiile legale respective

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

iar pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a respins acordarea daunelor

materiale, întrucât acestea vizează, conform legii speciale de reparație, doar imobilele

ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din condiționarea acordării acestui

tip de despăgubiri, de restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii

nr. 247/2005.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Decizia instanței de apel este pronunțată la data de 9

martie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010,

care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și care este incidență

în cauză, potrivit dispozițiilor art. XXII alin. (1) conform cărora „procesele în

materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei

legi, a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de

acele instanțe. În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare,

dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile".

Astfel, în varianta inițială, art. 297 alin. (1) prevedea

că „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care

nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare primei instanțe".

În

varianta modificată

prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că „în cazul în care se constată

că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța

de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate

acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare,

o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din

aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri

prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe

sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul

în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal

citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea

de apel".

Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră

regula reținerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepția,

și putând fi dispusă doar în două situații:

fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant,

în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare;

iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde

astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.

Cum în speță Tribunalul a procedat la analiza fondului

cauzei, pronunțându-se atât asupra daunelor morale, acțiunea fiind admisă în parte

sub acest aspect, cât și asupra daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părțile

au fost legal citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate

doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecință,

încalcă și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia,

în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul

de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul soluționării cu celeritate

a cauzelor.

Soluția de reținere spre rejudecare se impunea cu atât

mai mult, cu cât instanța de apel a soluționat capătul de cerere privind acordarea

daunelor morale din perspectiva Deciziei Curții Constituționale ce a declarat neconstituțional

textul de lege reprezentând temeiul juridic al acestor pretenții, admițând apelul

pârâtului și respingând acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect nu se poate reține critica recurentului-pârât

conform căreia instanța de apel nu ar fi soluționat cauza în ceea ce privește acordarea

daunelor morale, întrucât din considerentele deciziei rezultă că instanța s-a pronunțat

asupra acestui capăt de cerere constatând incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, care a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza fiind trimisă în rejudecare doar

în ceea ce privește problema daunelor materiale.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 505 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în vederea

soluționării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 505 din 9 martie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.