ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamantul R.V. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș, obligarea acestuia la plata sumelor de 500.000 euro, reprezentând

despăgubiri morale, și 150.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale.

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., bunicii

săi și cei 5 copii ai lor, printre care și mama sa, au fost deportați în

Bărăgan, localitatea Bumbăcari, unde au locuit aproximativ 5 ani, până la 20

decembrie 1955, în condiții foarte grele, iar la întoarcere au constatat că

bunurile le-au fost confiscate, nemaiputând să recupereze nimic.

Pentru prejudiciul

moral suferit de antecesorii săi și pentru bunurile confiscate acestora,

reclamantul a solicitat despăgubiri morale și materiale în baza art. 3 lit. e),

art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

1682 din 23 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul R.V. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice să-i plătească suma de 60.000 euro sau echivalentul în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri morale; a respins în rest acțiunea

reclamantului.

Pentru a se pronunța

în acest sens, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod

expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al

II-lea inclusiv.

Tribunalul a apreciat

că suma globală de 60.000 de euro pentru suferința cauzată familiei din partea

mamei reclamantului reprezintă astfel o satisfacție rezonabilă și proporțională

cu prejudiciul moral suferit de antecesori.

Despăgubirile

materiale solicitate au fost însă respinse în raport de prevederile art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care dispunând acordarea de despăgubiri

pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative abuzive, a

condiționat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite

în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005.

S-a reținut că, în

speță, reclamantul nu a probat faptul că pentru terenul arătat în cererea

introductivă ori pentru imobilul casă și grădină din comuna Saravale a acționat

în temeiul legilor reparatorii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, context în care art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu-i este aplicabil.

În același context,

respectiv inaplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

prima instanță a reținut că bunurile mobile, contravaloarea recoltelor neculese

și contravaloarea reparațiilor aduse casei nu fac parte dintre bunurile

(imobile) vizate de Legea nr. 10/2001 și deci nici de Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 164/A din 9

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a admis apelurile

declarate de reclamantul R.V., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Timiș.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că reclamantul R.V. a solicitat prin acțiune

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la

despăgubiri morale și despăgubiri materiale, despăgubiri în nume propriu și în

calitate de moștenitor al autorilor lui, pentru prejudiciul suferit ca urmare a

deportării în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955,

invocând în drept art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (4)

teza 1 din Legea nr. 221/2009.

S-a apreciat că

reclamantul nu este îndreptățit la despăgubirile morale prevăzute de art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar nu pentru că acțiunea sa ar fi

inadmisibilă sub aspectul despăgubirilor morale, cum susține pârâtul, pentru că

nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească pe criterii politice ci

pentru că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost

declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenită

obligatorie pentru instanță.

Astfel, s-a avut în

vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii reclamantului R.V., și-a încetat efectele juridice

ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la

despăgubiri morale.

S-a înlăturat critica

vizând faptul că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un

„bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reținându-se că acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul

rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a

pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Curtea a mai reținut că

această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C.

proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de

revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a

rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o

dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

De asemenea, s-a avut

în vedere că, în apel, după publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale în M. Of., reclamantul a invocat ca temei juridic al

acțiunii dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., iar în această fază procesuală,

conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată”.

Prin urmare, s-a

reținut că instanța nu poate relua analiza pretențiilor reclamantului din

perspectiva altui temei juridic decât cel invocat inițial, respectiv Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel,

însă a reținut că apelul reclamantului este întemeiat în ceea ce privește

despăgubirile materiale.

Cu privire la acest

aspect s-a apreciat că Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă

dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și soțului sau descendenților

acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În conformitate cu

acest text legal, persoanele menționate anterior au dreptul la despăgubiri

materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost

restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Prima instanță,

interpretând greșit acest text legal, a reținut că legiuitorul, făcând

trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat și în cazul Legii nr. 221/2009 doar

imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Întrucât reclamantul

solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate și pentru

câștigurile nerealizate, a mai reținut prima instanță, aceste despăgubiri nu

intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009

însă nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind

sintagma „bunuri confiscate”.

De asemenea, nu

distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii

anterioare.

Acolo unde legea nu

distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă.

Legea nr. 229/2000

exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost

restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr.

247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.

Respingând

pretențiile reclamantului constând în despăgubiri materiale pe considerentul că

nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, prima instanță nu a analizat și nu

s-a pronunțat asupra fondului acestor pretenții, situație în care devine

aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale

prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen legal reclamantul R.V. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În motivarea recursului, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul R.V. a arătat că în mod

greșit instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timiș, motivat de următoarele:

I. Efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Așadar, susține

recurentul reclamant, litigiul din speță a fost declanșat anterior intervenirii

deciziei Curții Constituționale, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile

legale în vigoare la data investirii instanței.

II. Aplicarea

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de

natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României.

III. Temeiurile

juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat

în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului

pentru prejudiciul suferit de reclamant rămâne neschimbată.

Astfel, se arată că

în fața primei instanțe reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii de

acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009

iar în fața instanței de apel, a menținut ca temei juridic aceleași prevederi

ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art.

998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art.

52 din Constituție.

Sub acest aspect recurentul

susține că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului

Român pentru prejudiciile morale cauzate familiei sale nu s-a născut ca urmare

a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are

fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52

alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. din C. proc. pen.

Cu privire la

prejudiciul material arată că se impune repararea integrală reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative

luate împotriva familiei reclamantului.

În motivarea recursului, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

arată că în mod greșit instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș în condițiile în care instanța de fond, chiar în cuprinsul sentinței

pronunțate, a analizat situația despăgubirilor materiale solicitate, raportat

la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, apreciind ca acestea nu sunt fondate.

Recurentul pârât face

referire și la unul dintre argumentele ce au stat la baza Deciziei Curții

Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, argument potrivit căruia, prin instituirea unei

proceduri de reparare materială, identica ca scop cu cele deja consacrate prin

legi anterioare încă în vigoare se încalcă prevederile Legii nr. 24/2002

privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție.

Examinând decizia

recurată

prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor

de drept incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al

recursurilor, pentru argumentele ce succed:

Constatând că ambii

recurenți au adus critici ce vizează consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei

dispoziții legale, dar și critici cu privire la aplicabilitatea art. 5 alin. (1)

lit. b) din același act normativ, Înalta Curte va analiza recursurile împreună,

urmând a le soluționa printr-un considerent comun.

Așadar, se constată

că acțiunea introductivă de instanță a fost concepută de reclamant ca având

două capete de cerere:unul privind pretenția de acordare a despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit de aceasta și familia sa ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic a deportării (capăt de cerere întemeiat și

analizat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2221/2009), iar

celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al

măsurii administrative, pretenție care se circumscrie dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. b) din legea nr. 221/2009.

Tribunalul a admis

primul capăt de cerere și a acordat reclamantului  suma de 60.000 euro sau

echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale; a respins

în rest acțiunea reclamantului.

Referitor la cererea

privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al

deportării, prima instanță a reținut că legea de reparație acordă despăgubiri

doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situație care nu se

regăsește în speță.

Instanța de apel

însă, a constatat că acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său,

motiv pentru care a desființat sentința în tot cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță (deci și cu privire la soluția dată primului capăt

de cerere, care fusese soluționat pe fondul său).

Astfel,

instanța de apel a apreciat în mod corect

incidența prevederilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile

în care prima instanță a soluționat cel de-al doilea capăt de cerere (privind

acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii

deportării), fără a examina fondul pretențiilor formulate de reclamant.

Reținând că, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009,

nu

se pot solicita despăgubiri decât pentru imobilele preluate de stat în mod

abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, tribunalul a

dat o interpretare greșită textului legal, restrângându-i sfera de aplicare,

contrar conținutului său, care nu cuprinde o asemenea limitare și încălcând

astfel principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusive pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în

termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:(..)

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor

confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă

bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare (..)"

Textul menționat instituie, în prima teză a lit. b),

regula potrivit

căreia

se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, fără a se distinge după cum este vorba

de bunuri mobile sau imobile și fără a limita posibilitatea despăgubirii la

bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Potrivit

tezei a doua a lit. b), fac excepție de la această regulă bunurile care au fost

restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în baza celor două acte

normative de reparație, această excepție prevăzută de lege fiind necesară

pentru a se evita dubla reparație.

Excepția

de la regula acordării despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este de strictă

interpretare și aplicare, neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera

bunurilor pentru care se cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul

celor două legi speciale de reparație.

Dacă

s-ar accepta punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la o consecință

inacceptabilă din punct de vedere logic, deoarece, din interpretarea excepției

de la regulă s-ar deduce o altă regulă, contrară celei inițiale. Altfel spus,

deși regula prevăzută în prima teză a lit. b) este aceea că se acordă

despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, fără nicio distincție, prin interpretarea

excepției de la această regulă (excepție cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar

ajunge la instituirea unei alte

reguli,

respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile

imobile

ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, iar această a doua

regulă ar fi în mod evident în contradicție cu prima.

Cu privire la critica

reclamantului vizând faptul că în mod greșit nu s-a analizat apelul și din

perspectiva dispozițiilor art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art.

504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție, care ar avea caracter de

complinire se constată următoarele:

Instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamantul a invocat temeiul juridic al primului capăt ce cerere ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din

perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei

juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

În

ceea ce privește critica recurentului pârât referitoare la argumentele care au

fost avute în vedere de Curtea Constituțională, în sensul că prin instituirea

unei proceduri de despăgubire, identică ca scop cu cele deja consacrate prin

legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție, se

observă că aceste argumente vizează neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 privind daunele morale și nu dispozițiile lit. b), ce

constituie temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii

reclamantului, prin care se solicită acordarea de daune materiale.

Față

de aceste considerente, apreciind corectă soluția instanței de apel, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile

declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.V. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș împotriva deciziei nr. 164/A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.