ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul R.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, obligarea acestuia la plata sumelor de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, și 150.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., bunicii săi și cei 5 copii ai lor, printre care și mama sa, au fost deportați în Bărăgan, localitatea Bumbăcari, unde au locuit aproximativ 5 ani, până la 20 decembrie 1955, în condiții foarte grele, iar la întoarcere au constatat că bunurile le-au fost confiscate, nemaiputând să recupereze nimic.

Pentru prejudiciul moral suferit de antecesorii săi și pentru bunurile confiscate acestora, reclamantul a solicitat despăgubiri morale și materiale în baza art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1682 din 23 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.V. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească suma de 60.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale; a respins în rest acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv. Tribunalul a apreciat că suma globală de 60.000 de euro pentru suferința cauzată familiei din partea mamei reclamantului reprezintă astfel o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de antecesori.

Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care dispunând acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative abuzive, a condiționat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005. S-a reținut că, în speță, reclamantul nu a probat faptul că pentru terenul arătat în cererea introductivă ori pentru imobilul casă și grădină din comuna Saravale a acționat în temeiul legilor reparatorii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, context în care art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu-i este aplicabil.

În același context, respectiv inaplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a reținut că bunurile mobile, contravaloarea recoltelor neculese și contravaloarea reparațiilor aduse casei nu fac parte dintre bunurile (imobile) vizate de Legea nr. 10/2001 și deci nici de Legea nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 164/A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a admis apelurile declarate de reclamantul R.V., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. În considerentele acestei decizii s-a reținut că reclamantul R.V.

a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri morale și despăgubiri materiale, despăgubiri în nume propriu și în calitate de moștenitor al autorilor lui, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, invocând în drept art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (4) teza 1 din Legea nr. 221/2009. S-a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la despăgubirile morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar nu pentru că acțiunea sa ar fi inadmisibilă sub aspectul despăgubirilor morale, cum susține pârâtul, pentru că nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească pe criterii politice ci pentru că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenită obligatorie pentru instanță. Astfel, s-a avut în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului R.V., și-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. S-a înlăturat critica vizând faptul că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reținându-se că acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Curtea a mai reținut că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. De asemenea, s-a avut în vedere că, în apel, după publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în M. Of., reclamantul a invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., iar în această fază procesuală, conform art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată”. Prin urmare, s-a reținut că instanța nu poate relua analiza pretențiilor reclamantului din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat inițial, respectiv Legea nr. 221/2009. Instanța de apel, însă a reținut că apelul reclamantului este întemeiat în ceea ce privește despăgubirile materiale. Cu privire la acest aspect s-a apreciat că Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În conformitate cu acest text legal, persoanele menționate anterior au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Prima instanță, interpretând greșit acest text legal, a reținut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat și în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Întrucât reclamantul solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate și pentru câștigurile nerealizate, a mai reținut prima instanță, aceste despăgubiri nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 însă nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”. De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare. Acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă. Legea nr. 229/2000 exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii. Respingând pretențiile reclamantului constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului acestor pretenții, situație în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamantul R.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul R.V. a arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, motivat de următoarele: I. Efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Așadar, susține recurentul reclamant, litigiul din speță a fost declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data investirii instanței. II. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de reclamant rămâne neschimbată.

Astfel, se arată că în fața primei instanțe reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009 iar în fața instanței de apel, a menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție. Sub acest aspect recurentul susține că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.

coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. din C. proc. pen. Cu privire la prejudiciul material arată că se impune repararea integrală reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamantului. În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș arată că în mod greșit instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș în condițiile în care instanța de fond, chiar în cuprinsul sentinței pronunțate, a analizat situația despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind ca acestea nu sunt fondate.

Recurentul pârât face referire și la unul dintre argumentele ce au stat la baza Deciziei Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, argument potrivit căruia, prin instituirea unei proceduri de reparare materială, identica ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare se încalcă prevederile Legii nr. 24/2002 privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursurilor, pentru argumentele ce succed: Constatând că ambii recurenți au adus critici ce vizează consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, dar și critici cu privire la aplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. b) din același act normativ, Înalta Curte va analiza recursurile împreună, urmând a le soluționa printr-un considerent comun.

Așadar, se constată că acțiunea introductivă de instanță a fost concepută de reclamant ca având două capete de cerere:unul privind pretenția de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta și familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a deportării (capăt de cerere întemeiat și analizat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2221/2009), iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, pretenție care se circumscrie dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din legea nr. 221/2009. Tribunalul a admis primul capăt de cerere și a acordat reclamantului suma de 60.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale; a respins în rest acțiunea reclamantului.

Referitor la cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al deportării, prima instanță a reținut că legea de reparație acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situație care nu se regăsește în speță. Instanța de apel însă, a constatat că acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său, motiv pentru care a desființat sentința în tot cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță (deci și cu privire la soluția dată primului capăt de cerere, care fusese soluționat pe fondul său). Astfel, instanța de apel a apreciat în mod corect incidența prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., în condițiile în care prima instanță a soluționat cel de-al doilea capăt de cerere (privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii deportării), fără a examina fondul pretențiilor formulate de reclamant. Reținând că, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu se pot solicita despăgubiri decât pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, tribunalul a dat o interpretare greșită textului legal, restrângându-i sfera de aplicare, contrar conținutului său, care nu cuprinde o asemenea limitare și încălcând astfel principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusive pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:(..) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (..)" Textul menționat instituie, în prima teză a lit. b), regula potrivit căreia se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

fără a se distinge după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile și fără a limita posibilitatea despăgubirii la bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Potrivit tezei a doua a lit. b), fac excepție de la această regulă bunurile care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în baza celor două acte normative de reparație, această excepție prevăzută de lege fiind necesară pentru a se evita dubla reparație. Excepția de la regula acordării despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera bunurilor pentru care se cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul celor două legi speciale de reparație.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la o consecință inacceptabilă din punct de vedere logic, deoarece, din interpretarea excepției de la regulă s-ar deduce o altă regulă, contrară celei inițiale. Altfel spus, deși regula prevăzută în prima teză a lit. b) este aceea că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio distincție, prin interpretarea excepției de la această regulă (excepție cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar ajunge la instituirea unei alte reguli, respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile imobile ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, iar această a doua regulă ar fi în mod evident în contradicție cu prima.

Cu privire la critica reclamantului vizând faptul că în mod greșit nu s-a analizat apelul și din perspectiva dispozițiilor art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție, care ar avea caracter de complinire se constată următoarele: Instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ. În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al primului capăt ce cerere ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

În ceea ce privește critica recurentului pârât referitoare la argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituțională, în sensul că prin instituirea unei proceduri de despăgubire, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție, se observă că aceste argumente vizează neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind daunele morale și nu dispozițiile lit. b), ce constituie temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reclamantului, prin care se solicită acordarea de daune materiale. Față de aceste considerente, apreciind corectă soluția instanței de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 164/A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.