ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4693/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 1 martie 2010, reclamantul V.A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit prin aplicarea de către regimul comunist a măsurilor administrative cu caracter politic, în sumă de 2.000.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune morale astfel: 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de către părinții reclamantului V.N. și V.P. (câte 500.000 euro pentru fiecare); 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de către bunicii reclamantului V.R.

și V.P. (câte 500.000 euro pentru fiecare). Prin sentința civilă nr. 1468 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea principală. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârât în contradictoriu cu reclamantul având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că bunicii și părinții reclamantului au fost deportați în perioada 1951-1955, fiind luați din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan.

Din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii. Nu se poate susține, în sens contrar, faptul că din interpretarea scopului legii care încă din titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor.

Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare, efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor că nu fie aceeași. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V.A.M. În motivarea apelului reclamantul a arătat că membrii familiei sale au fost supuși din motive politice unor măsuri administrative abuzive, fiind deportați la data de 18 iunie 1951 în localitatea Besenova Veche actualmente Dudeștii Vechi din Jud. Timiș și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Fetești Jud. Ialomița pană la data de 20 decembrie 1955 când in conformitate cu Decizia 6200/1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare. S-a mai susținut că Legea nr. 221/2009 prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989 cat si pentru masurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse in aceeași perioadă.

Prin decizia nr. 1002/ A din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, apelul a fost respins. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Față de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând art. 299-316 C. proc. civ. În criticile dezvoltate s-a susținut că necesitatea respectării principiului egalității în drepturi face ca decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale să nu poată fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci, doar ulterior publicării sale în M. Of.

De altfel principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenție. De altfel principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenție. Ca atare acest protocol oferă o sferă suplimentară de protecție. Un alt principiu care înlătură de la aplicare această decizie a Curții Constituționale este principiul neretroactivității, principiu pe deplin aplicat și în jurisprudența C.E.D.O. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5, alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 din Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006 deoarece Constituția României la art. 20 dă posibilitatea aplicării cu prioritate a reglementărilor internaționale dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne. Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept. Faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu poate fi imputabil reclamantului și nu este temei legal pentru respingerea cererii, care trebuie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 5 alin. (1) și (5) dreptul la libertate și la siguranță. Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având caracter politic se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea dată precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat din 1948, tratatelor și acordurilor internaționale la care România era și este parte.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub aspectul criticilor invocate vor fi analizate cele încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 1002/ A din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.