ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2543/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1466 din 08 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-D.G.F.P. Timiș. A respins acțiunea reclamantelor având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice la despăgubiri. A respins cererea reconvențională a pârâtului pentru sistarea indemnizației acordate în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată de reclamantele F.G. - soție - și F.F.B.

(fiică și nepoată) la data de 26 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș s-a solicitat a se constata că împotriva autorilor G.H., F.V. și F.L. a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării, dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -D.G.F.P. Timiș la daune morale, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în cuantum de 250.000 euro pentru fiecare dintre membrii familiei, precum și la daune materiale, conform art. 5 lit. b) din același act normativ, în sumă de 400.000 euro. Cât privește pronunțarea asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active, tribunalul a apreciat că soțul reclamantei F.G.

și tatăl reclamantei F.F.B., bunicii acesteia din urmă au fost deportați în perioada 1951-1955, fiind dislocați din localitatea de domiciliu și mutați în Bărăgan, iar potrivit art. 5 alin. (1), calitate procesuală au persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestora, soțul sau descendenții persoanelor până la gradul al II-lea inclusiv. În speță, din interpretarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanța de fond a reținut că există mai multe categorii de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale, doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două categorii de măsuri.

Apreciind astfel, că despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a respins acțiunea cu acest petit. În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamante, din actele depuse de acestea a rezultat că se referă la bunurile mobile lăsate în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor părăsite în mod forțat, dar din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, instanța a reținut că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile, când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea sus menționată, derivă din faptul că textul citat, condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri, de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii, față de împrejurarea că cererea de acordare a despăgubirilor bănești este neîntemeiată, astfel că nici solicitarea din primul petit ce viza constatarea caracterului politic al măsurii administrative nu poate fi admisă, reclamantele nemaiavând interes în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare, atât timp cât nu le mai poate aduce niciun folos practic. Împotriva sentinței Tribunalului Timiș au declarat apel, reclamantele solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea apelului, reclamantele F.G. și F.F.B.

au adus critici sentinței de fond și au arătat că, în ceea ce privește despăgubirile pentru daunele morale, interpretarea gramaticală a textului art. 5 al Legii nr. 221/2009, conduce la concluzia că ele se cuvin, atât persoanelor condamnate politic, cât și celor supuse măsurilor administrative cu caracter politic, realitate acceptată în practica Curții de Apel Timișoara (sens în care s-a făcut trimitere la decizia civilă nr. 61/2010, depusă în copie la dosarul de fond). S-a susținut de către apelantele-reclamante că, aceeași concluzie este impusă și de O.U.G. nr. 62/2010, care, în nota de fundamentare face referire la competența instanțelor în a acorda despăgubiri pentru daune morale, victimelor regimului totalitar comunist, fără a face distincție între natura abuzului comis împotriva acestora.

Au fost apoi arătate condițiile concrete în care a fost dispusă măsura deportării membrilor familiei lor, precum și consecințele grave și pe termen îndelungat, de după încetarea acesteia. Referitor la daunele materiale s-a susținut că ele se cuvin reclamantelor, ca o reparație echitabilă, de vreme de familia reclamantelor a fost lipsită de folosința bunurilor imobile pe timp îndelungat și, din momente ce pentru animalele și bunurile mobile din gospodărie, nu au fost recompensate până în prezent. Recurentele-apelante susțin, pe de o parte, că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face referire la contravaloarea bunurilor, fără a face o distincție, în funcție de natura lor, iar pe de altă parte, aceasta lege este singura care oferă cadrul ce permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.

La termenul din 2 noiembrie 2010, reclamanta F.G. a solicitat a se lua act de renunțarea la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1466 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței soluționarea apelului, în raport de incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a avut ca efect lipsa de temei juridic a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare declarării neconstituționalității acestui text. Apelanta-reclamantă F.F.B. a formulat concluzii scrise, prin care a susținut că efectul acestei decizii nu intervine în cauza, deja soluționată în fond și arată că aceasta produce efecte, în temeiul art. 147 și art. 15 alin. (2) din Constituție, doar pentru viitor.

Ca atare, la termenul de judecată din 22 martie 2011, în apel, reclamanta F.F.B. a solicitat proba cu expertiză, pentru a se determina cuantumul daunelor materiale solicitate, probă ce a fost respinsă de instanța de apel. Prin decizia nr. 780 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a luat act de renunțarea reclamantei F.G. la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1466 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Timiș. A respins apelul declarat de reclamanta F.F.B. împotriva aceleiași decizii. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a luat act de manifestarea de voință a reclamantei F.G., ce se înscrie în principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, în sensul renunțării acestei reclamante la judecata apelului, conform art. 246 C. proc.

civ. Cât privește apelul declarat de reclamanta F.F.B., pe care l-a respins, Curtea de Apel Timișoara a reținut că acesta a fost examinat prin prisma efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curți Constituționale. S-a reținut în primul rând că, în ceea ce privește despăgubirile pentru daunele morale cauzate membrilor familiei reclamantei F.F.B. prin deportarea lor în Bărăgan și prin producerea tuturor consecințelor negative profesionale și sociale, pe termen lung, pe care le-a antrenat ca măsură abuzivă, Curtea de Apel Timișoara apreciază că soluția de respingere a acestora este fondată, dar pentru alte considerente decât cele reținute de instanța de fond. În concret, interpretarea în context a Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și prin textul O.U.G.

nr. 62/2010, în prezent abrogat, ca efect al Deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale permite concluzia, că despăgubirile pentru daune morale se cuvin și persoanelor, sau moștenitorilor lor, care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Deși, de principiu, legea a prevăzut că daunele morale se cuvin și pentru despăgubirile produse ca efect al unei măsuri administrative cu caracter politic, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, urmare declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic mai sus menționat a fost lipsit de efecte juridice. Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are caracter obligatoriu. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept. În acest sens, s-a pronunțat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 17 noiembrie 2011, care a motivat că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluări jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Privitor la daunele materiale ce au fost respinse de instanța de fond, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele îndreptățite pot solicita instanței acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Cu aceste argumente a fost respins apelul declarat de reclamanta F.F.B. , de către Curtea de Apel Timișoara. Împotriva deciziei nr. 780/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă a declarat recurs reclamanta F.F.B. criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, fiind încălcate atribuțiile puterii judecătorești. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză. De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că intervenția unei decizii a Curții Constituționale într-un proces în curs de desfășurare ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă și să se supună numai legii și a arătat că, prin analizarea chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, respingându-i în mod eronat, acțiunea.

Totodată se critică și faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra constatării caracterului politic al măsurii administrative, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, precum și greșita respingere a petitului privitor la acordarea daunelor materiale. Recursul este nefondat, sub toate motivele invocate pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuție problema efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, nu constituie, cum, în mod greșit a susținut recurenta, o încălcarea a atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate de prevederile ale art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate. Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituționale. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of. , cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în recursul în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l. Nici critica privind omisiunea instanței de a constata caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu nu este fondată și, prin urmare va fi respinsă.

Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai mult dintre actele normative enumerate la lit. a)-f) din textul mai sus evocat. Ceea ce este comun tuturor actelor normative expres și limitativ enumerate de dispozițiile art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009 este, în accepțiunea legiuitorului, acordarea de drept, a caracterului politic tuturor măsurilor administrative descrise în textul la care s-a făcut referire, dacă acestea au fost întemeiate pe actele normative, aflate în cuprinsul lit. a)-f).

Potrivit scopului reparator al legii s-a acordat, de drept, caracterul politic al măsurilor administrative ce au ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în cazul concret dedus judecății, măsura fiind luată prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, indicată la lit. e) din art. 3 al Legii nr. 221/2009. Fiind stabilit de legiuitor că acest caracter este de drept recunoscut prin actul normativ special, nu se poate susține cu temei că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui petit, întrucât acesta operează prin efectul legii. Constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative se poate solicita, pe un alt temei juridic, anume art. 4 alin. (2) din același act normativ, dar acest text precizează expres necesitatea intervenției instanței de judecată, care trebuie învestită cu o cerere în acest sens.

Art. 4 alin. (2) „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora". Cum acest text se referă strict la situația unor măsuri administrative ce nu sunt prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, situația stabilită de legiuitor nu se poate extinde și asupra unor măsuri administrative al căror caracter politic este recunoscut de lege și operează de drept. De asemenea, nu poate fi reținută ca fondată, nici critica reclamantei potrivit căreia, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu privire la greșita respingere a petitului având ca obiect acordarea daunelor materiale, solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent a „imobilelor preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechizițiilor ."(art. 1 din lege). Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care nu pot fi restituite în natură. Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile ce se circumscriu în domeniului de aplicare al actelor normative de reparație arătate.

Cum corect a reținut instanța de fond, nu poate fi acordată decât contravaloarea bunurilor confiscate și nerestituite în procedura legilor sus menționate. Or, în speță reclamantele au solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 400.000 euro pentru animalele ce au rămas în gospodărie, utilajele pentru cultivarea terenului agricol, bunurile confiscate, precum și lipsa de folosință a casei de locuit. În acest sens, instanța de apel a reținut că, deși art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu folosește sintagma bunuri imobile,prin trimiterea la legile speciale de reparație menționate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire, vizează exclusiv bunurile imobile, situație față de care, o explicitare suplimentară a textului legal ar fi inutilă și lipsită de relevanță.

Sub acest aspect, în cauză nu este incident principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă), deoarece nu ne aflăm în situația în care textul de lege care reglementează acordarea de daune materiale să lase loc de interpretări generale sau contradictorii, ci statuarea este clară și concisă, cu trimitere la acte normative al căror obiect exclusiv, îl constituie bunurile imobile. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.F.B. împotriva deciziei nr. 780 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.