ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2543/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2543/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1466 din 08

iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei

calității procesuale active a

reclamantelor,

invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice-D.G.F.P.

Timiș.

A

respins acțiunea reclamantelor având ca obiect obligarea Statului Român prin

Ministerului Finanțelor Publice la despăgubiri.

A

respins cererea reconvențională a pârâtului pentru sistarea

indemnizației acordate în baza Decretului - Lege nr.

118/1990.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea

formulată de reclamantele F.G. - soție - și F.F.B.

(fiică și nepoată) la data de 26 februarie 2010, pe rolul Tribunalului

Timiș s-a solicitat a se constata că împotriva autorilor G.H., F.V. și F.L. a

fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării, dispusă prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice -D.G.F.P. Timiș la daune morale, în temeiul art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, în cuantum de 250.000 euro pentru fiecare dintre

membrii familiei, precum și la daune materiale, conform art. 5 lit. b) din

același act normativ, în sumă de 400.000 euro.

Cât privește pronunțarea asupra excepțiilor lipsei calității procesuale

active, tribunalul a

apreciat că soțul reclamantei F.G. și tatăl reclamantei F.F.B., bunicii

acesteia din urmă au fost deportați în perioada 1951-1955, fiind dislocați din

localitatea de domiciliu și mutați în Bărăgan, iar potrivit art. 5 alin. (1),

calitate procesuală au

persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22

decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestora,

soțul sau descendenții persoanelor până la gradul al II-lea inclusiv.

În

speță, din interpretarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanța

de fond a reținut că există mai multe categorii de despăgubire a persoanelor

condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, prevăzând

acordarea daunelor morale, doar în cazul persoanelor condamnate politic, în

timp ce contravaloarea bunurilor

confiscate se poate dispune în oricare

dintre situațiile celor două categorii de măsuri.

Apreciind

astfel, că despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral

se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul

a respins acțiunea cu acest

petit.

În ceea ce

privește daunele materiale solicitate de reclamante, din actele depuse de

acestea a rezultat că se referă la bunurile mobile lăsate în gospodărie,

contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor părăsite în mod forțat, dar din

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, instanța a reținut că

legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile, când a prevăzut modalitatea

respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu

caracter politic.

Interpretarea

sus menționată, derivă din faptul că textul citat, condiționează acordarea unor

astfel de despăgubiri, de nerestituirea bunurilor în natură sau prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte

normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Tribunalul

și-a motivat soluția de respingere a acțiunii, față de împrejurarea că cererea

de acordare a despăgubirilor bănești este

neîntemeiată,

astfel că nici solicitarea din primul petit ce viza constatarea caracterului

politic al măsurii administrative nu poate fi admisă, reclamantele

nemaiavând

interes în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii de

dislocare, atât timp cât nu le mai poate aduce niciun folos practic.

Împotriva sentinței Tribunalului Timiș au declarat apel,

reclamantele solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și

admiterea acțiunii,

astfel

cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamantele F.G. și F.F.B.

au adus critici

sentinței de fond și au arătat că, în ceea ce privește

despăgubirile

pentru daunele morale, interpretarea gramaticală a textului art. 5

al Legii nr. 221/2009, conduce la

concluzia că ele se cuvin, atât persoanelor condamnate politic, cât și celor

supuse măsurilor administrative cu caracter politic, realitate acceptată în

practica Curții de Apel Timișoara (sens în care s-a făcut trimitere la decizia

civilă nr. 61/2010, depusă în copie la dosarul de fond).

S-a susținut de către apelantele-reclamante că, aceeași

concluzie este

impusă și

de O.U.G. nr. 62/2010, care, în nota de fundamentare face referire la

competența instanțelor în a acorda despăgubiri pentru daune morale, victimelor

regimului totalitar comunist, fără a face distincție între natura abuzului

comis împotriva acestora.

Au fost apoi arătate condițiile concrete în care a fost

dispusă măsura deportării membrilor familiei lor, precum și consecințele grave

și pe termen

îndelungat,

de după încetarea acesteia.

Referitor la daunele materiale s-a susținut că ele se

cuvin reclamantelor,

ca o

reparație echitabilă, de vreme de familia reclamantelor a fost lipsită de

folosința bunurilor imobile pe timp îndelungat și, din momente ce pentru

animalele și bunurile mobile din gospodărie, nu au

fost recompensate până în

prezent.

Recurentele-apelante

susțin, pe de o parte, că textul art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 face referire la

contravaloarea bunurilor, fără a face o

distincție, în funcție de natura

lor, iar pe de altă parte, aceasta lege este

singura

care oferă cadrul ce permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile

mobile

confiscate.

La termenul din 2 noiembrie 2010,

reclamanta F.G. a solicitat a se lua act de renunțarea la judecata apelului

declarat împotriva sentinței civile nr. 1466 din 8 iunie 2010 a Tribunalului

Timiș, secția civilă.

Intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței

soluționarea apelului, în raport de incidența în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

care a avut ca efect lipsa de

temei juridic a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare declarării neconstituționalității

acestui text.

Apelanta-reclamantă

F.F.B. a formulat concluzii

scrise, prin

care a susținut că efectul acestei decizii nu intervine în cauza, deja

soluționată

în fond și arată că aceasta produce efecte, în temeiul art. 147 și art. 15 alin.

(2) din Constituție, doar pentru viitor.

Ca

atare, la termenul de judecată din 22 martie 2011, în apel, reclamanta

F.F.B. a solicitat proba cu expertiză, pentru a

se determina

cuantumul daunelor materiale solicitate, probă ce a fost

respinsă de instanța de apel.

Prin

decizia nr. 780 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a

luat act de renunțarea reclamantei F.G. la judecata

apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1466 din 8 iunie 2010

a Tribunalului

Timiș.

A

respins apelul declarat de reclamanta F.F.B. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control

judiciar a luat act

de

manifestarea de voință a reclamantei F.G., ce se înscrie în principiul

disponibilității ce guvernează procesul civil, în sensul renunțării

acestei reclamante la judecata apelului, conform art.

246 C. proc. civ.

Cât privește apelul declarat de reclamanta F.F.B., pe

care l-a respins, Curtea de Apel Timișoara a reținut că acesta a fost examinat

prin prisma efectelor obligatorii ale

Deciziei nr. 1358/2010 a Curți Constituționale.

S-a reținut în primul rând că, în ceea ce privește

despăgubirile pentru

daunele

morale cauzate membrilor familiei reclamantei F.F.B.

prin deportarea lor în Bărăgan și prin producerea tuturor consecințelor

negative profesionale și sociale, pe termen lung, pe care le-a antrenat

ca măsură abuzivă, Curtea de Apel Timișoara apreciază că soluția de respingere

a acestora este fondată, dar pentru alte considerente decât cele reținute de

instanța de fond.

În

concret, interpretarea în context a Legii nr. 221/2009, astfel cum a

fost modificată și prin textul O.U.G. nr. 62/2010,

în prezent abrogat, ca efect al

Deciziei nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale permite concluzia, că

despăgubirile

pentru daune morale se cuvin și persoanelor, sau moștenitorilor

lor, care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Deși, de

principiu, legea a prevăzut că daunele morale se cuvin și pentru

despăgubirile produse ca efect al unei

măsuri administrative cu caracter

politic,

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, urmare declarării

neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, temeiul juridic mai sus menționat a fost lipsit de efecte

juridice.

Potrivit art. 147

din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale

dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a

fost introdusă anterior

constatării

neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții

Constituționale, care are caracter obligatoriu.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele juridice, în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind

suspendate de drept.

În acest sens, s-a pronunțat și Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 17

noiembrie 2011, care a motivat că dreptul la acțiune pentru obținerea

reparației prevăzute de lege este supus evaluări

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu

s-a finalizat printr-o

hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire

(facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act

normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Privitor la daunele materiale ce au fost respinse de

instanța de fond, potrivit

art.

5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele îndreptățite pot solicita

instanței acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate

prin hotărârea de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în

condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată cu modificările

și

completările ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare.

Cu aceste argumente a fost respins apelul declarat de

reclamanta F.F.B.

, de

către Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva deciziei nr. 780/A din 19 aprilie 2011 a

Curții de Apel Timișoara,

secția

civilă a declarat recurs reclamanta F.F.B.

criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de

apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în

judecată,

și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, fiind

încălcate

atribuțiile puterii judecătorești.

În acest sens, recurenta-reclamantă a

susținut că instanța de apel a

pronunțat o

hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție,

potrivit

cărora legea dispune numai

pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului

neretroactivității

legii.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că

dispozițiile Legii nr. 221/2009

sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost

formulată în temeiul prevederilor

art.

5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii

acțiunii, iar

dispozițiile privind

neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în

cauză.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că intervenția unei

decizii a Curții Constituționale într-un proces în curs de desfășurare ar

încălca principiile esențiale privind stabilitatea și legalitatea într-un stat

democratic, unde puterea

judecătorească

trebuie să fie independentă și să se supună numai legii și a arătat

că, prin analizarea chestiunii legată de aplicarea

Deciziilor nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale și nr. 12/2011 a

înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, respingându-i în mod eronat,

acțiunea.

Totodată

se critică și faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra constatării

caracterului politic al măsurii administrative, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, precum și greșita respingere a petitului

privitor la acordarea daunelor materiale.

Recursul este

nefondat, sub toate motivele invocate pentru considerentele ce succed:

Criticile

formulate de recurenta-reclamantă aduc în discuție problema efectelor, în

cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și, nu constituie,

cum, în mod greșit a susținut recurenta, o încălcarea a atribuțiilor puterii

judecătorești, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al

deciziilor Curții Constituționale, și, nu în

ultimul rând, a dispozițiilor imperative,

reglementate de prevederile

ale art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea,

obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în

ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Prin decizia nr.

1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761

din 15 noiembrie

2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel,

Curtea

Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea

nr. 221/2009 care

acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic

sau care au făcut obiectul unor măsuri cu

caracter politic, sunt neconstituționale.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes,

se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, în sensul că s-a

stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of.

, cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009  și-au încetat efectele și

nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei

de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și

prin prisma dispozițiilor art. 6

parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din

Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția dată în recursul în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus

evaluării jurisdicționale și, atâta

vreme

cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentiă),

intrând sub incidența efectelor

deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele

acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii

s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 parag. l

din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu

o excepție de neconstituționalitate,

s-a

dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul

a posteriori de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui

limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. l din

Convenția Europeană a

Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel

de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

înalta Curte a reținut că, atunci când

intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului,

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie,

care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă a

textului

de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții

Constituționale).

În ceea

ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta

Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul,

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l.

Nici critica privind omisiunea instanței de a constata

caracterul politic al

măsurii

administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu nu este fondată și, prin urmare va fi respinsă.

Conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009,

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau

securități,

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

dacă au fost întemeiate pe unul sau mai mult dintre actele normative

enumerate la

lit. a)-f) din textul mai sus evocat.

Ceea ce

este comun tuturor actelor normative expres și limitativ enumerate de

dispozițiile art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 221/2009 este, în accepțiunea

legiuitorului, acordarea de drept, a caracterului politic tuturor măsurilor

administrative descrise în textul la care s-a făcut referire, dacă acestea au

fost întemeiate pe actele normative, aflate în cuprinsul lit. a)-f).

Potrivit scopului reparator al legii

s-a acordat, de drept, caracterul politic

al

măsurilor administrative ce au ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu,

în cazul concret dedus judecății, măsura fiind luată prin decizia

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, indicată

la lit. e) din art. 3 al Legii

nr. 221/2009.

Fiind stabilit de

legiuitor că acest caracter este de drept recunoscut prin actul normativ

special, nu se poate susține cu temei că instanța nu s-a pronunțat asupra

acestui petit, întrucât acesta operează

prin efectul legii.

Constatarea

caracterului politic al unor măsuri administrative se poate solicita, pe un alt

temei juridic, anume art. 4 alin. (2) din același act normativ,

dar acest text precizează expres necesitatea

intervenției instanței de judecată, care

trebuie învestită cu o cerere

în acest sens.

Art. 4

alin. (2) „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot solicita instanței de judecată să constate

caracterul

politic al acestora".

Cum acest text se referă strict la

situația unor măsuri administrative ce nu

sunt

prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, situația stabilită de legiuitor nu

se

poate extinde și asupra unor măsuri administrative al căror caracter politic

este recunoscut de lege și operează de drept.

De

asemenea, nu poate fi reținută ca fondată, nici critica reclamantei potrivit

căreia, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu

privire la greșita respingere a petitului având

ca obiect acordarea daunelor materiale, solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire,

în natură sau

prin

echivalent a „imobilelor preluate abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice

în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, precum și cele preluate de

stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechizițiilor ."(art. 1 din lege).

Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de

despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și

care nu pot fi

restituite

în natură.

Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în

condițiile Legii

nr. 221/2009

privesc bunuri imobile ce se circumscriu în domeniului de aplicare al actelor

normative de reparație arătate.

Cum

corect a reținut instanța de fond, nu poate fi acordată decât

contravaloarea bunurilor confiscate și

nerestituite în procedura legilor sus

menționate.

Or, în

speță reclamantele au solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 400.000

euro pentru animalele ce au rămas în gospodărie, utilajele

pentru cultivarea terenului agricol, bunurile

confiscate, precum și lipsa de

folosință a casei de locuit.

În acest

sens, instanța de apel a reținut că, deși art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009

nu folosește sintagma bunuri imobile,prin trimiterea la legile speciale de

reparație menționate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de

aplicare a actelor normative la care se face referire, vizează exclusiv

bunurile imobile, situație față de care, o explicitare

suplimentară a textului legal ar fi inutilă și lipsită de relevanță.

Sub

acest aspect, în cauză nu este incident principiul ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie

să o facă), deoarece nu ne aflăm în situația în care textul de lege care

reglementează acordarea de daune materiale să lase loc de interpretări generale

sau contradictorii, ci statuarea este clară și concisă,

cu trimitere la acte normative al căror obiect exclusiv, îl constituie

bunurile

imobile.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta F.F.B. împotriva deciziei nr. 780 din 19 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.