ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș, la data 16 februarie 2010, sub nr. 1024/30/2010,

reclamanta S.I. (născută U.), în calitate de nepoată a bunicilor săi, J.V. și J.A.,

a chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire de

domiciliu obligatoriu a bunicilor săi, J.V. și J.A., conform art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri

morale în echivalentul în lei la data plații efective a sumei totale de 500.000

euro, reprezentând cota de ½ ce îi revine din daunele morale pentru cei

doi bunici, conform art. 5 lit. a) din aceeași lege.

Pârâtul a formulat

cerere reconvențională, solicitând instanței să dispună încetarea acordării

reclamantei a masurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, de care, eventual, beneficiază în prezent.

Prin sentința civilă nr.

1463/ PI din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția

calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală,

precum cererea reconvențională.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele:

Bunicii reclamantei

S.I. au fost

deportați, în perioada 1951-1955, fiind luați din localitatea de domiciliu și

duși în Bărăgan.

Din dispozițiile

legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane

decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada

comunistă să solicite repararea prejudiciilor și, în același timp, nu a

instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe

aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori.

Rezultă că excepția

lipsei calității procesuale active invocată de pârât trebuie respinsă în baza art.

137 C. proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Din dispozițiile

aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe

categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând

acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic.

Prin urmare, întrucât

despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul

condamnărilor, nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.

Întrucât cererea

reconvențională are caracter subsidiar, fiind formulată doar pentru cazul

admiterii acțiunii principale, față de soluția de mai sus, aceasta a fost

respinsă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Curtea a invocat, ca

motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010.

Prin decizia civilă nr.

211 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de apel invocate, inclusiv a motivului de ordine

publică, instanța de apel a reținut următoarele:

Rezultă că, deși

reclamanta are dreptate atunci când vorbește despre faptul că art. 5 al Legii nr.

221/2009, în forma sa inițială, se referă la mai multe categorii de persoane

îndreptățite la aplicarea măsurilor reparatorii, diferența între acestea o

făcea natura faptului abuziv, respectiv posibilitatea acordării de despăgubiri

pentru daune morale era admisă doar pentru persoanele condamnate [(art. 5 alin.

(1) lit. a)], posibilitatea plății despăgubirilor pentru persoanele care au

făcut subiectul unor măsuri administrative cu caracter politic fiind admisă

doar în ipoteza daunelor materiale [(art. 5 alin. (1) lit. b)].

Distincția în această

privință rezultă din însăși formularea expresă a legii; or, unde legea nu

distinge, nici interpretul nu are dreptul să o facă.

Deși textul art. 5 alin.

(1) lit. a) a fost ulterior extins și asupra persoanelor care au fost

subiectele unor măsuri administrative cu caracter politic, ca urmare a O.U.G. nr.

62/2010, acest lucru s-a întâmplat după pronunțarea sentinței civile nr. 1463

din 8 iunie 2010, atacată cu apel în dosarul de față.

Acest act normativ în

întregul său a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Imediat după acest

moment, prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat neconstituțional și textul inițial al art. 5 alin. (1) lit. a), care

prevedea posibilitatea reparării materiale a daunelor morale ale persoanelor

condamnate politic.

Rezumând, rezultă că,

la momentul pronunțării sentinței de către Tribunal, această instanță a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

la acțiunea dedusă judecății.

În ceea ce privește

critica din apelul reclamantei la adresa omisiunii instanței de fond de a se

pronunța asupra petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii

deportării în Bărăgan a bunicilor săi și la adresa refuzului de a-i permite

dovedirea naturii acestei măsuri, Curtea a constatat că nici aceste critici nu

sunt întemeiate.

În mod corect, Tribunalul

nu a încuviințat proba dovedirii caracterului politic al măsurii administrative

întrucât deportarea, strămutarea, stabilirea domiciliului obligatoriu în

Bărăgan a persoanelor prin deciziile puterii comuniste instalate în România la

6 martie 1945 sunt de notorietate a avea caracter politic, astfel că, potrivit

legii, probarea acestei împrejurări nu mai este nici necesară, nici utilă.

Cu referire la

omisiunea instanței de a se pronunța asupra petitului privind constatarea caracterului

politic al măsurii deportării, Curtea a constatat că, respingând acțiunea în

integralitatea ei, Tribunalul s-a pronunțat implicit și asupra acestui aspect.

De altfel,

pronunțarea distinctă asupra acestui petit și eventuala lui admitere este

lipsită de interes procesual câtă vreme, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009, acțiunea în realizarea dreptului (acordarea de despăgubiri

pentru daune morale ca efect al măsurii administrative de strămutare), căreia

urma să-i servească ca suport, nu este admisibilă.

Trecând peste aceste

particularități ale acțiunii reclamantei, chiar și în ipoteza în care, la data

apariției Legii nr. 221/2009, acțiunea sa ar fi fost admisibilă, în substanța

acestei legi, care a servit ca temei juridic al acestei acțiuni, a intervenit

ulterior o schimbare care nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru daune

morale niciunei categorii de persoane.

În concret, ca urmare

a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe

rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva

excepție.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile C.E.D.O.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate

prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele

deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.

1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este, în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010,

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit, are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Această regulă se

aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din

constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora

care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale, pe care

reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală, iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din C.E.D.O., interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral, ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate

de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse, rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de

aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci,

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o

puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art.

374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ.)].

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, or, din moment ce decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui

moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.

5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art.

147 alin. (1) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga

omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei

mai sus menționată a declarat recurs reclamanta S.I., criticând-o pentru următoarele

motive:

Curții Constituționale un poate fi aplicată deoarece, prin aplicarea ei, s-ar

încălca principiul neretroactivității legii, precum și dispozițiile art. 147

din Constituția României.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza B. c/a Croația paragraful 81).

Invocă și necesitatea

respectării principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

În prezent, pe lângă

prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile

D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 C.E.D.O. art. 3, 5, 7 (în

anexa 1), Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481

din 2006, aplicabile prioritar față de art. 20 din Constituția României.

reclamantă susține și încălcarea art. 147 din Constituția României.

Faptul că, în termen

de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, legiuitorul nu

a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenților și nu este

un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie

judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.

Susține și incidența art.

5 alin. (1) și (5) din C.E.D.O., principiul egalității și interzicerii

discriminării, reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție.

A considera că

decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele

care sunt „îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași

legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri”.

menționează că acțiunea introductivă are ca temei și dispozițiile C.E.D.O.,

aplicabilă în prezenta cauză, deoarece încălcările au caracter continuu.

Invocă în acest sens art.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 din C.E.D.O., Convenția pentru prevenirea și reprimarea

crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, la care

România a aderat în 2 noiembrie 1950, prin decretul nr. 236/1950.

Susține și încălcarea

art. 1 din Protocolul adițional nr. l la C.E.D.O. și art. 14 din Convenție.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M.

Of., nr. 189/19.03/2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.M.G. ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum tinde să susțină recurenta prin trimiterea făcută de aceasta la

jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a sa.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din C.E.D.O.

Cât

privește pronunțarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O. și Rezoluțiilor A.P.C.E. nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora

în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de

recomandare pentru statele membre ale C.E. și ale O.N.U., și nu forță juridică

directă în dreptul intern.

Referitor la solicitarea

recurentei, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se

analiza acțiunea sa în pretenții din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ., art.

1, 2, 3, 4, 5, 7 - 10 din C.E.D.O., a Convenției pentru prevenirea și

reprimarea crimei de genocid, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este

inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de

cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare,

neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic

diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor

recurentei, textele de lege sus-menționate nu au fundamentat juridic acțiunea

introductivă de instanță, ci au fost invocate direct în recurs.

Cât privește

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Protocolului nr. 12, art. 6 și art. 14 din Convenție, aceste dispoziții au fost

analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul deciziei în

interesul Legii nr. 12/2011, concluziile în sensul neîncălcării acestora prin

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 în cursul procesului, dacă nu s-a pronunțat o

hotărâre definitivă, fiind redate mai sus.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul

aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale,

formulate de reclamantă.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.I.

împotriva

deciziei nr. 211 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.