ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data 16 februarie 2010, sub nr. 1024/30/2010, reclamanta S.I. (născută U.), în calitate de nepoată a bunicilor săi, J.V. și J.A., a chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu a bunicilor săi, J.V. și J.A., conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în echivalentul în lei la data plații efective a sumei totale de 500.000 euro, reprezentând cota de ½ ce îi revine din daunele morale pentru cei doi bunici, conform art. 5 lit. a) din aceeași lege.

Pârâtul a formulat cerere reconvențională, solicitând instanței să dispună încetarea acordării reclamantei a masurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, de care, eventual, beneficiază în prezent. Prin sentința civilă nr. 1463/ PI din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală, precum cererea reconvențională. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele: Bunicii reclamantei S.I. au fost deportați, în perioada 1951-1955, fiind luați din localitatea de domiciliu și duși în Bărăgan.

Din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și, în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori. Rezultă că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât trebuie respinsă în baza art. 137 C. proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Din dispozițiile aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic.

Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii. Întrucât cererea reconvențională are caracter subsidiar, fiind formulată doar pentru cazul admiterii acțiunii principale, față de soluția de mai sus, aceasta a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate. Curtea a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Prin decizia civilă nr. 211 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, inclusiv a motivului de ordine publică, instanța de apel a reținut următoarele: Rezultă că, deși reclamanta are dreptate atunci când vorbește despre faptul că art. 5 al Legii nr. 221/2009, în forma sa inițială, se referă la mai multe categorii de persoane îndreptățite la aplicarea măsurilor reparatorii, diferența între acestea o făcea natura faptului abuziv, respectiv posibilitatea acordării de despăgubiri pentru daune morale era admisă doar pentru persoanele condamnate [(art. 5 alin. (1) lit. a)], posibilitatea plății despăgubirilor pentru persoanele care au făcut subiectul unor măsuri administrative cu caracter politic fiind admisă doar în ipoteza daunelor materiale [(art. 5 alin. (1) lit. b)]. Distincția în această privință rezultă din însăși formularea expresă a legii; or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu are dreptul să o facă.

Deși textul art. 5 alin. (1) lit. a) a fost ulterior extins și asupra persoanelor care au fost subiectele unor măsuri administrative cu caracter politic, ca urmare a O.U.G. nr. 62/2010, acest lucru s-a întâmplat după pronunțarea sentinței civile nr. 1463 din 8 iunie 2010, atacată cu apel în dosarul de față. Acest act normativ în întregul său a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Imediat după acest moment, prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional și textul inițial al art. 5 alin. (1) lit. a), care prevedea posibilitatea reparării materiale a daunelor morale ale persoanelor condamnate politic.

Rezumând, rezultă că, la momentul pronunțării sentinței de către Tribunal, această instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la acțiunea dedusă judecății. În ceea ce privește critica din apelul reclamantei la adresa omisiunii instanței de fond de a se pronunța asupra petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării în Bărăgan a bunicilor săi și la adresa refuzului de a-i permite dovedirea naturii acestei măsuri, Curtea a constatat că nici aceste critici nu sunt întemeiate. În mod corect, Tribunalul nu a încuviințat proba dovedirii caracterului politic al măsurii administrative întrucât deportarea, strămutarea, stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan a persoanelor prin deciziile puterii comuniste instalate în România la 6 martie 1945 sunt de notorietate a avea caracter politic, astfel că, potrivit legii, probarea acestei împrejurări nu mai este nici necesară, nici utilă.

Cu referire la omisiunea instanței de a se pronunța asupra petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, Curtea a constatat că, respingând acțiunea în integralitatea ei, Tribunalul s-a pronunțat implicit și asupra acestui aspect. De altfel, pronunțarea distinctă asupra acestui petit și eventuala lui admitere este lipsită de interes procesual câtă vreme, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, acțiunea în realizarea dreptului (acordarea de despăgubiri pentru daune morale ca efect al măsurii administrative de strămutare), căreia urma să-i servească ca suport, nu este admisibilă.

Trecând peste aceste particularități ale acțiunii reclamantei, chiar și în ipoteza în care, la data apariției Legii nr. 221/2009, acțiunea sa ar fi fost admisibilă, în substanța acestei legi, care a servit ca temei juridic al acestei acțiuni, a intervenit ulterior o schimbare care nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru daune morale niciunei categorii de persoane. În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O. Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este, în mod vădit, neavenită. Decizia nr. 1358/2010, de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit, are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale, pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din C.E.D.O., interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral, ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse, rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, or, din moment ce decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art. 147 alin. (1) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei mai sus menționată a declarat recurs reclamanta S.I., criticând-o pentru următoarele motive: 1. În speță, decizia Curții Constituționale un poate fi aplicată deoarece, prin aplicarea ei, s-ar încălca principiul neretroactivității legii, precum și dispozițiile art. 147 din Constituția României. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația paragraful 81). Invocă și necesitatea respectării principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 C.E.D.O. art. 3, 5, 7 (în anexa 1), Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, aplicabile prioritar față de art. 20 din Constituția României. 2. Recurenta reclamantă susține și încălcarea art. 147 din Constituția României.

Faptul că, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenților și nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. Susține și incidența art. 5 alin. (1) și (5) din C.E.D.O., principiul egalității și interzicerii discriminării, reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție.

A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt „îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri”. 3. Recurentul menționează că acțiunea introductivă are ca temei și dispozițiile C.E.D.O., aplicabilă în prezenta cauză, deoarece încălcările au caracter continuu. Invocă în acest sens art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 din C.E.D.O., Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

în 1948, la care România a aderat în 2 noiembrie 1950, prin decretul nr. 236/1950. Susține și încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. l la C.E.D.O. și art. 14 din Convenție. Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M. Of., nr. 189/19.03/2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6, cum tinde să susțină recurenta prin trimiterea făcută de aceasta la jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a sa.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din C.E.D.O. Cât privește pronunțarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O. și Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale C.E.

și ale O.N.U., și nu forță juridică directă în dreptul intern. Referitor la solicitarea recurentei, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea sa în pretenții din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ., art. 1, 2, 3, 4, 5, 7 - 10 din C.E.D.O., a Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentei, textele de lege sus-menționate nu au fundamentat juridic acțiunea introductivă de instanță, ci au fost invocate direct în recurs. Cât privește încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Protocolului nr. 12, art. 6 și art. 14 din Convenție, aceste dispoziții au fost analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, concluziile în sensul neîncălcării acestora prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 în cursul procesului, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, fiind redate mai sus. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamantă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 211 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.