ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3763/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3763/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2165/30/2010 la data de

24 martie 2010,

reclamanții M.T. și M.A.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnărilor

tatălui său M.T., decedat la 06 decembrie 1973, a bunicilor M.V., decedată la 19

octombrie 1978, și M.T.R., decedat la 17 decembrie 1973, precum și a reclamantului

și a mamei sale M.A.; să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor

morale în cuantum de 500.000 euro pentru fiecare din membrii familiei, în valoare

totală de 2.500.000 euro; să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului

în RON a sumei de 200.000 euro reprezentând daune materiale; cu cheltuieli de judecată.

În

motivare, reclamanții

au arătat că împotriva lor și a familiei lor s-a adoptat măsura administrativă cu

caracter politic a dislocării și stabiliri domiciliului obligatoriu în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr. 2508/PI din 05 octombrie 2010,

Tribunalul Timiș

a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților și a inadmisibilității acțiunii, a admis

în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului M.T. suma

de 20.000 euro, reclamantei M.A. suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale,

a fost respinsă în rest acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților

suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În

ceea privește

calitatea procesuală activă a reclamanților, Tribunalul a reținut că reclamantul

M.T. legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul

moral suferit în calitate de descendent de gradul I și II (după părinți și bunici),

iar reclamanta M.A. solicită daune doar în nume propriu, respingând astfel excepțiile

invocate.

Instanța a constatat că inadmisibilitatea acțiunii, ca

excepție invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată. Astfel, instanța

de apel a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamanți și

familia acestora se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, care menționează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele

normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea

nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil

a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă

cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul

a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în

mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter

politic pronunțate în perioada de referință a legi, cât și pentru măsurile administrative

abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (06 martie 1945-22

decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ

în discuție - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, cât și din întreaga concepție a acestuia.

Aceasta vizează atât condamnările și măsurile administrative

cu caracter politic expres conferit de lege, cât și cele ale căror caracter are

a fi constatat de instanța de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate

de actul normativ în discuție (și care face trimitere la Decretul-Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, și respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului

comunist instaurat în România).

Mai mult chiar, în alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

[ce prevede că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic (...)”], se delimitează atât sfera persoanelor

îndreptățite a accede la beneficiul acestei legi, cât și a faptelor pentru care

se acordă despăgubiri, constând în condamnări cu caracter politic în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsuri administrative cu caracter politic.

Prima instanță a apreciat că nu poate fi primită apărarea

pârâtului în sensul că s-ar acorda daune morale numai pentru condamnările cu caracter

politic, o astfel de disociere nefiind permisă, și fiind total contrară spiritului

și finalității acestei noi legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă,

consacră legislativ, în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale

de aplicare la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal,

sau de autori (dar numai până la gradul II); și deosebit de celelalte legi reparatorii

anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate

în timpul regimului comunist, în perioada de referință 06 martie 1945-22 decembrie

1989.

Tribunalul a arătat argumentele ce exonerează reclamantul

de a mai proba condițiile întrunirii răspunderii civile delictuale, contrar apărărilor

pârâtului din întâmpinare. Legiuitorul nu a stabilit însă, până în prezent, nici

criterii de individualizare, și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora,

lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii

și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.

Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină

aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală,

suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima

sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei

avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță,

în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare

la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății

de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care

aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamant și părinții

săi pe plan fizic

și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente

de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un

mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind

afectate, totodată, și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare

și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în

vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar

fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării

unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor

ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată

în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul

s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea

cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că

aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația

concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi

acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei

satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii

stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă

petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite

de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș, solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea

în parte a sentinței civile nr. 2508/PI din 05 ianuarie 2010 ca netemeinică și nelegală

în tot, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 920 din 26 mai 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2508/PI

din 05 ianuarie 2010, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea

civilă.

Instanța de apel a arătat că motivul pentru care reclamanții

nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă

în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul

art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În

fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Instanța de apel a reținut că, în conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În

cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul

să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamanților sub aspectul despăgubirilor morale.

Instanța de apel a arătat că nu se poate reține nici că

reclamanții aveau anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii

definitive în apel.

În

cazul de față

nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are

un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează

un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă,

după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

În

finalul considerentelor,

instanța de apel a arătat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun

a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la

cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții M.T. și M.A., invocând dispozițiile art. 304

C. proc. civ., art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 147 din Constituția României.

Recurenții-reclamanți arată că art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componența

materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial,

impune și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice,

în principiu, intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu, care ar putea

afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situațiile care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive

a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acordul principiului egalității

cetățenilor în fața legii.

Recurenții arată că un alt drept garantat de Convenție

este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea

în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune

să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate

unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă

și rezonabilă (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979,

parag. 33).

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în

considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform

O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

Curtea Europeană s atras atenția asupra pericolelor inerente

în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea

judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul

noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat

(cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c.

României, hotărârea din 27 mai 2003).

Recurenții susțin că, în ceea ce privește garanția egalității

armelor, Curtea a arătat că, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru

între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o

abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor

litigii, în care

pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează

exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această

garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate,

iar jurisprudența Curții statuează că atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care

stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior,

se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru

categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Recurenții invocă hotărârea pronunțată în cauza Klaus

și Iouri Kiladze contra Georgiei, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală

a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, apreciind că acestea aveau

o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor

particulare de către instanțele interne.

Astfel, apreciază că, în speță, ne aflăm în situația de

a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat

anterior intervenirii Curții Constituționale, motiv pentru care sunt aplicabile

dispozițiile legale de la momentul investitrii instanței, această decizie neputând

retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omttlui, de către instanța națională, prima

chemată să aplice Convenția.

Aprecierea enunțată este în acord și cu regulile aplicării

legii civile în timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează

legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării

lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar

dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste

litigii au fost declanșate.

Recurenții invocă și art. 147 alin. (4) din Constituție,

arătând că efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare

a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituțională,

de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind,

în acest fel, la consolidarea statului de drept.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea

nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului ar fi putut ca într-un interval

de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană

în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă,

administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce

trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate și menținerea sentinței civile nr. 2508/PI din 05 octombrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Timiș.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor

unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură

chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare:

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc),

iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

În

acest context,

nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în

ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul

Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care

se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul

este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar

și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes

general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată”

și,

prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale

și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale

.

”

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 aprilie 2011, cauza nefîind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat

dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul

la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În

acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea

de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă,

a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminări” constă, astfel, în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp

nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

În

situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În

ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei, la care fac trimitere recurenții, acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că

nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție,

care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

M.T. și M.A. împotriva deciziei civile nr. 920 din 26 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.