ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3762/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3762/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș

sub nr. dosar 2145/30/2010 la data de 23 martie 2010,

reclamantul P.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună obligarea celui

din urmă la plata către el a sumei de 25.000 euro în nume propriu, respectiv a sumei

de 55.000 euro pentru defuncta sa mama P.O. și 60.000 euro pentru defunctul său

tată P.V., ori echivalentul în RON la cursul B.N.R. RON/euro de la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia deportării.

În

motivare, reclamantul

a arătat că, împreună cu părinții, au fost supuși măsurii administrative cu caracter

politic, constând în dislocarea lor și stabilirea de domiciliu obligatoriu în județul

Ialomița, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

În

drept, a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 2507 din 05 octombrie 2010 pronunțată

în Dosarul nr. 609/30/2010, Tribunalul Timiș

a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului P.I.

și excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.I.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale;

a respins în rest acțiunea, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma

de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere

că reclamantul P.I. legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru

prejudiciul moral suferit în calitate în calitate de descendent de gradul I (după

părinți).

Instanța a constatat că inadmisibilitatea acțiunii - ca

o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată și a respins-o

pentru următoarele argumente:

În

ceea ce privește

încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate

de Legea nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că măsura deportării în Bărăgan luată

față de reclamant și părinții acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic. Astfel că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3)

al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării

în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această

măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul

a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în

mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter

politic pronunțate în perioada de referință a legii, cât și pentru măsurile administrative

abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (06 martie 1945-22

decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ

în discuție - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, cât și din întreaga concepție a acestuia.

Aceasta vizează atât condamnările și măsurile administrative

cu caracter politic expres conferit de lege, cât și cele ale căror caracter are

a fi constatat de instanța de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate

de actul normativ în discuție (și care face trimitere la Decretul-Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, și respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului

comunist instaurat în România).

Mai mult, chiar în alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

[ce prevede că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic (...)”], se delimitează atât sfera persoanelor

îndreptățite a accede la beneficiul acestei legi, cât și a faptelor pentru care

se acordă despăgubiri, constând în condamnări cu caracter politic în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 și în măsuri administrative cu caracter politic.

Prima instanță a apreciat că nu poate fi primită apărarea

pârâtului în sensul că s-ar acorda daune morale numai pentru condamnările cu caracter

politic, o astfel de disociere nefiind permisă, și fiind total contrară spiritului

și finalității acestei noi legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă,

consacră legislativ, în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale

de aplicare la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal,

sau de autori (dar numai până la gradul II); și deosebit de celelalte legi reparatorii

anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate

în timpul regimului comunist, în perioada de referință 06 martie 1945-22 decembrie

1989.

Tribunalul a arătat argumentele ce exonerează reclamantul

de a mai proba condițiile întrunirii răspunderii civile delictuale, contrar apărărilor

pârâtului din întâmpinare. Legiuitorul nu a stabilit însă, până în prezent, nici

criterii de individualizare, și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora,

lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii

și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.

Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină

aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală,

suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima

sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei

avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță,

în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare

la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății

de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care

aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamant și părinții

săi pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin

fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu

de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate,

reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la

nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost

afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate

acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile

familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri

profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații,

după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată

în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul

s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea

cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că

aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația

concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi

acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei

satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii

stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă

petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite

de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, reclamantul și părinții

săi au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.

Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma

de 20.000 euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu

prejudiciul moral încercat de reclamant și de autorii săi, și a admis în parte acțiunea

acestuia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel,

în termenul prevăzut de lege, reclamantul P.I. și pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 787 din 19 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantul P.I.

împotriva sentinței civile nr. 2507/PI din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș;

a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o

în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul P.I.

Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului

și ca neîntemeiat apelul reclamantului, având în vedere criticile invocate și Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu

s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În

ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport

cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Instanța de apel a statuat că, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii

acțiunii reclamantului, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere

că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este

pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În

finalul considerentelor,

instanța de apel a apreciat că față de argumentele expuse, ce privesc fondul pretențiilor

reclamantului, apelul acestuia este neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut

temeiul de drept al pretențiilor acestuia, nu se impune reanalizarea prejudiciului

moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent

de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text

de lege [art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat].

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul

P.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant apreciază că decizia Curții Constituționale

pe care instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pronunțată, nu poate fi aplicată

retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe

rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor

introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale. Astfel, arată că la

data pronunțării deciziei Curții Constituționale, se pronunțase sentința civilă

nr. 2507 din 05 octombrie 2010, prin care reclamantului i se acorda suma totală

de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea

lui și a familiei sale, așadar consideră că avea o speranță legitimă și un bun în

înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul mai arată și că la data la care a promovat

cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege

pe deplin constituțională la acel moment, consideră că s-a născut în favoarea sa

un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel

că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este legea care trebuie sa fie aplicată pe tot parcursul procesului. De

altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă

și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații

diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă sau irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate

pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii

acestor cereri.

Invocă deciziile irevocabile pronunțate de Curtea de Apel

Oradea, precum și decizii irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

decizii prin care se mențin deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, deci

se acordă despăgubiri morale persoanelor care le-au cerut, decizii motivate de

Înalta Curte tocmai pe ideea principală că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor, dat fiind efectul ex nunc

al acestora, ceea ce presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.

În

opinia sa, dacă

s-ar respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale raportându-se

la dispozițiile din Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, consideră că

s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii

față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce contravine principiului

consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul

la nediscriminare.

Recurentul arată că art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană

este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea

din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că,

pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim”

sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat” (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979,

parag. 33).

În

esență, recurentul-reclamant

a arătat că prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui

proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru

persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare. în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între

persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Invocă cauza Satka și alții contra Greciei, hotărârea

din 27 martie 2003, cauza Crișan contra României, hotărârea din 27 mai 2003.

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces

echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței

puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul

judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea

măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești

Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994). Acest principiu

se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții

legale anterioare (cauza Smokoviiis și atții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie

2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul

judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond,

până la cele care influențează altfel soluția, spre exemplu, situația modificărilor

criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecința diminuării cuantumului

despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008, și cauza Piscane

c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În

ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru

între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o

abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii,

în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se

raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază

că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste argumente solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și al respingerii

apelului declarat de către pârât și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor

unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură

chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare:

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc),

iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

În

acest context,

nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în

ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul

Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care

se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul

este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar

și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes

general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdictional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost încălcat

dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul

la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În

acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ

intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă

și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp

nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

În

situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

P.I. împotriva deciziei civile nr. 787 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.