ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3460/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2570/30/2010, la data de 07 aprilie 2010, reclamanții F.C.G.M. si F.G.L.G. au chemat în judecată pârâtul Statul Roman, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b), obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu a întregii lor familii în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne; obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R.

de la data efectuării plății a sumei de 30.000 euro, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1808/ PI din 08 iulie 2010 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, în ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a daunelor morale pentru L.L.V. și L.T.; a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, în ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a daunelor morale pentru strămutarea lor, a părinților lor și a bunicilor paterni; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții F.C.G.M. și F.G.L.G. împotriva pârâtului Statul Român, pentru plata daunelor morale și materiale, și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant câte 45.000 (patruzeci și cinci mii) euro pentru deportarea lor și câte 90.000 (nouă zeci mii) euro pentru deportarea părinților lor, F.G.L.G.

și F.C.G.M., respectiv a bunicilor paterni, F.P. și F.C.G.M., prin echivalentul în lei la data plății; a respins în rest cererea reclamanților de acordare a daunelor morale, cererea de acordare a daunelor morale pentru strămutarea lui L.V. și L.T., precum și cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata a 30.000 euro, cu titlu de daune materiale. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții F.C.G.M. și F.G.L.G., precum și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G.F.P. Timiș. La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, instanța din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării in apel a temeiului de drept al acțiunii, constatând că reclamanții, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate în fața primei instanțe.

Prima instanță nu a analizat deloc îndeplinirea cerințelor textelor de lege arătate, iar acest lucru nu se poate face pentru prima oară în apel, fără a se aduce atingere dispozițiilor imperative ale legii procesual civile, lucru care nu poate fi admis. Nu se poate constata un vid legislativ, cum încearcă a acredita reclamanții, ce ar permite valorificarea noile temeiuri de drept invocate în cadrul unei alte cereri de chemare în judecată. Ca atare, Curtea, constatând întemeiată excepția invocată, a admis-o, cantonând cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în fața primei instanțe. Prin decizia civilă nr. 825/ A din 21 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Timiș, a schimbat in tot hotărârea atacata și a respins acțiunea.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției ” . De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea constitui „bun ” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanți, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoanele antecesorilor reclamanților, astfel că și afectarea psihică a acestora, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamații solicitând modificarea în tot a deciziei atacate și admiterea pretențiilor formulate. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au arătat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după publicarea acesteia în M. Of., că aplicarea deciziei prezentului litigiu ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României și că temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei, instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de recurenți rămâne neschimbată.

De asemenea, au susținut că adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului Român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia nr. 200/1951 a MAE, iar consecința acestei recunoașteri o reprezintă imposibilitatea invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciul moral cauzat. Decizia recurată este neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Conform prevederilor art. 998 - 999 C. civ. cu referire la prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituție coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel încât Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat, prin Ministerul Finanțelor Publice. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul făcut în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, deoarece prin acest raționament reclamanților li se îngrădește un drept legitim conferit de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.E. sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private a persoanelor supuse acestei măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic. Natura juridică a daunelor morale astfel solicitate este, însă, diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, care au caracter exclusiv de drepturi de securitate socială. De asemenea, au susținut că repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei recurenților presupune acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru că Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: În analiza cauzei pendinte, înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată (filele 3-8 dosar fond). Așa fiind, în mod corect instanța de apel a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării în apel a temeiului de drept al acțiunii, constatând că reclamanții, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate în fața primei instanțe.

În aplicarea dispozițiilor art. 316 cu referire la dispozițiile art. 294 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate avea în vedere un alt temei juridic, respectiv dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nici chiar cu caracter de complinire, așa cum susțin recurenții-reclamanți. Pe cale de consecință, criticile formulate de aceștia urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pline în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009; ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu ; pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea constituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Cât privește critica referitoare la neacordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, Înalta Curte nu o va analiza, întrucât ea este făcută omisso medio. Verificând apelul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată că singurele critici promovate de aceștia au vizat daunele morale acordate, iar nu și pe cele materiale.

Or, față de caracterul recursului, de cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, cercetarea unor critici formulate direct în recurs, nu este posibilă. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.C.G.M. și F.G.L.G. împotriva deciziei nr. 749 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.