ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3460/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3460/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2570/30/2010, la data de 07 aprilie 2010,

reclamanții F.C.G.M. si F.G.L.G. au

chemat în judecată pârâtul Statul Roman, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce va pronunța, să dispună, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b),

obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la

data efectuării plății a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale

pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu a întregii lor familii în baza Deciziei nr.

200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne; obligarea Statului Român la plata

echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății a sumei de

30.000 euro, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința

civilă nr. 1808/ PI din 08 iulie 2010 pronunțată în dosarul susmenționat,

Tribunalul Timiș

a admis

excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, în ceea ce

privește solicitarea reclamanților de acordare a daunelor morale pentru L.L.V.

și L.T.; a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de

pârât, în ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a daunelor

morale pentru strămutarea lor, a părinților lor și a bunicilor paterni; a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții F.C.G.M. și F.G.L.G. împotriva

pârâtului Statul Român, pentru plata daunelor morale și materiale, și a obligat

pârâtul să plătească fiecărui reclamant câte 45.000 (patruzeci și cinci mii)

euro pentru deportarea lor și câte 90.000 (nouă zeci mii) euro pentru

deportarea părinților lor, F.G.L.G. și F.C.G.M., respectiv a bunicilor paterni,

F.P. și F.C.G.M., prin echivalentul în lei la data plății; a respins în rest

cererea reclamanților de acordare a daunelor morale, cererea de acordare a

daunelor morale pentru strămutarea lui L.V. și L.T., precum și cererea

reclamanților de obligare a pârâtului la plata a 30.000 euro, cu titlu de daune

materiale.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții F.C.G.M.

și F.G.L.G., precum și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D. G.F.P. Timiș.

La

termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, instanța din oficiu, în

raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție

inadmisibilitatea schimbării in apel a temeiului de drept al acțiunii,

constatând că reclamanții, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de

drept, ce nu au fost arătate în fața primei instanțe. Prima instanță nu a

analizat deloc îndeplinirea cerințelor textelor de lege arătate, iar acest

lucru nu se poate face pentru prima oară în apel, fără a se aduce atingere

dispozițiilor imperative ale legii procesual civile, lucru care nu poate fi

admis. Nu se poate constata un vid legislativ, cum încearcă a acredita

reclamanții, ce ar permite valorificarea noile temeiuri de drept invocate în

cadrul unei alte cereri de chemare în judecată.

Ca

atare, Curtea, constatând întemeiată excepția invocată, a admis-o, cantonând

cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în fața primei instanțe.

Prin

decizia civilă nr. 825/ A din 21 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat

de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Timiș,

a schimbat in tot hotărârea atacata și a respins acțiunea.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Astfel,

Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4

din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

În ceea

ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției

”

.

De

asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel,

având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de

acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi

și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și

că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această

soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia),

care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

A reține

argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții

Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică

de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional,

lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut

recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară

datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea

constitui „bun

”

în accepțiunea jurisprudenței CEDO

ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol

adițional la CEDO.

În plus,

cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanți, se impune a

constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în

prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a

recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin

beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se

acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două

componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior

menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin

comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile

priveau și persoanele antecesorilor reclamanților, astfel că și afectarea

psihică a acestora, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este

mai redusă.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamații

solicitând modificarea în tot a

deciziei atacate și admiterea pretențiilor formulate. Au invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului au arătat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după

publicarea acesteia în M. Of., că aplicarea deciziei prezentului litigiu ar fi

de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, potrivit

dispozițiilor art. 20 din Constituția României și că temeiurile juridice

invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața

primei, instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru

prejudiciul suferit de recurenți rămâne neschimbată. De asemenea, au susținut

că adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului Român a

responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva

cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia

nr. 200/1951 a MAE, iar consecința acestei recunoașteri o reprezintă

imposibilitatea invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune

pentru a solicita repararea prejudiciul moral cauzat. Decizia recurată este

neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat a

prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât

posibil, în situația anterioară. Conform prevederilor art. 998 - 999 C. civ. cu

referire la prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituție coroborate cu

prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., în cauza de față sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, astfel încât Statul Român va răspunde

pentru prejudiciul moral cauzat, prin Ministerul Finanțelor Publice. Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este

obligatorie doar în ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la

raționamentul făcut în cadrul controlului de constituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, deoarece

prin acest raționament reclamanților li se îngrădește un drept legitim conferit

de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Măsurile administrative cu caracter

politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.E. sunt similare, în ceea ce

privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime,

familiale și private a persoanelor supuse acestei măsuri abuzive, cu

condamnările cu caracter politic. Natura juridică a daunelor morale astfel

solicitate este, însă, diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român

în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, care au caracter

exclusiv de drepturi de securitate socială. De asemenea, au susținut că

repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva

familiei recurenților presupune acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile

confiscate, pentru că Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu

cea a Legii nr. 10/2001.

Analizând

recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

În

analiza cauzei pendinte, înalta Curte constată că reclamanții au învestit

instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit

mențiunilor din cererea de chemare în judecată (filele 3-8 dosar fond). Așa

fiind, în mod corect instanța de apel a pus în discuție inadmisibilitatea

schimbării în apel a temeiului de drept al acțiunii, constatând că reclamanții,

prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate

în fața primei instanțe.

În aplicarea

dispozițiilor art. 316 cu referire la dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

instanța de recurs nu poate avea în vedere un alt temei juridic, respectiv

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nici chiar cu caracter de complinire, așa

cum susțin recurenții-reclamanți.

Pe cale

de consecință, criticile formulate de aceștia urmează a fi analizate din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789

din 7 noiembrie 2011.

Problema

de drept care se pline în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților

la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009; ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu ; pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport

de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

constituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că

efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Cât

privește critica referitoare la neacordarea de despăgubiri pentru bunurile

mobile confiscate, Înalta Curte nu o va analiza, întrucât ea este făcută omisso

medio. Verificând apelul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată că

singurele critici promovate de aceștia au vizat daunele morale acordate, iar nu

și pe cele materiale. Or, față de caracterul recursului, de cale de atac

extraordinară, de reformare, nedevolutivă, cercetarea unor critici formulate

direct în recurs, nu este posibilă.

Pentru

toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei

pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.C.G.M. și F.G.L.G. împotriva

deciziei nr. 749 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.