ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamantele P.I.M. și P.A.M., au

solicitat obligarea paratului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata echivalentului în RON la cursul B.N.R. din data plății a sumei de

500.000 euro, reprezentând daune morale pentru măsura administrativă cu

caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza

Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, precum și echivalentul

în RON la cursul B.N.R. din data plății a sumei 30.000 euro, reprezentând daune

materiale.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2)

din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 1776 din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei P.I.M., invocată de pârât, a respins

excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei P.A.M., de asemeni invocată

de pârât, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei

P.A.M. suma de 9.999 euro, cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin in nume propriu,

precum și următoarele sume ce i se cuvin în calitate de descendenta de gradul I,

respectiv soție supraviețuitoare, 4.999 euro (pentru tatăl defunct S.A.), 4.999

euro (pentru mama defunctă S.I.) și 4.999 euro (pentru soțul defunct P.I.) și a

respins în rest acțiunea principală și cererea reconvențională formulată de pârât.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut următoarele considerente:

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârât,

în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., s-a reținut că Legea

nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate

procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, cât și după decesul acestor persoane, soțului

sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferința

îndurată de primele și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane).

În speță, acțiunea

a fost promovată de reclamantele P.A.M. și P.I.M., care au solicitat despăgubiri

pentru întreaga lor familie, compusă atunci din P.A.M., soțul acesteia P.I. și părinții

reclamantei P.A.M., respectiv S.A. și S.I.

Instanța a constatat

că reclamanta P.A.M. poate solicita despăgubiri, atât pentru prejudiciul suferit

personal, cât și în calitate de soție supraviețuitoare, pentru prejudiciul suferit

de soțul său P.I. De asemenea, poate solicita despăgubiri, în calitate de descendentă

de gradul I, în viață, pentru prejudiciul suferit de părinții săi, S.A. și S.I.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.I.M., instanța a admis-o,

apreciind că această reclamantă nu poate solicita despăgubiri de pe urma bunicilor

materni, în situația în care mama sa, în calitate de descendentă de gradul I a acestora,

este în viață și a solicitat același lucru.

De asemenea, cât

timp reclamanta P.A.M. a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit de soțul

său, P.I., nu mai poate solicita același lucru și reclamanta P.I.M., în calitate

de fiică, mai ales că prin modificarea adusă Legii nr. 221/2009 se prevede același

cuantum atât pentru soția supraviețuitoare, cât și pentru descendenții de gradul

I.

În ce privește

fondul acțiunii, cât privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative,

Tribunalul a reținut că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează

întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece părinții acesteia

au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative

expres indicată de legiuitor printre actele normative încriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea

de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, s-a reținut că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare,

însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost stabilită expres limita maximă de cuantificare

a acestora, în funcție de categoria de persoană îndreptățită care se adresează instanței.

Suma de bani fixată

ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia

ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată, instanța raportându-se la: a) importanța valorilor lezate și măsura

lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și

fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) consecințele

negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv

a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de

casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la

limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează

relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație); c) intensitatea percepției consecințelor

vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor

în cauză); d) gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională

și socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții

umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea

asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a

reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei

măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ

percepută prin intermediul criteriilor supra-anunțate și nicidecum prin administrarea

probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat

al acestui prejudiciu moral).

Totodată, instanța

a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași

art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta și antecesorii ei au beneficiat

sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel, instanța

a constatat că atât reclamanta P.A.M., cât și soțul P.I. și părinții acesteia, respectiv

S.A. și S.I., au beneficiat de măsuri reparatorii în baza actelor normative anterioare

de reparație - Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Cât privește solicitarea

de acordare de daune materiale, aceasta a fost respinsă, instanța reținând că în

identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009

(dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare),

s-au avut în vedere dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea

nr. l0/2001, care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui

act normativ, și, în consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează

sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale,

de exemplu Legea nr. 18/1991, care nu a fost menționată de legiuitor), însă sub

rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea

de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi obținut

deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).

Chiar dacă

alin. (2) al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații,

dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care

l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de

restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege [potrivit

căruia „în situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune

prin decizia sau dispoziția unității deținătoare] - singura excepție de la această

regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.

În speță, însă,

se observă că se solicită compensații pentru bunurile materiale pretins a fi fost

confiscate de autorități, ceea ce exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii

reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

primei instanțe, au declarat apel reclamantele și pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 867/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile

reclamantelor, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul

respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, Curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate

de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării apelurilor.

Prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are

drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor

judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională

a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional

deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de

tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând

existența unor reglementări paralele, cu același conținut și finalitate, ceea ce

nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat,

este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice,

acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total

diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate

astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile,

astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).

Față de această

motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța

de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelurilor nu mai există

temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către prima instanță.

S-a reținut că

nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de

admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate

este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în

lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text

de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa

pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului

intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea

dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine,

și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță

nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori,

în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat

în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au

formulat următoarele critici:

I. Efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se

vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate ca fiind neconstituționale.

Acțiunea reclamantelor

a fost declanșată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, astfel

încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară

ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt

ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale.

Așadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare

a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile

civile în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit

actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la

data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și ou

putere numai pentru viitor.

Din economia prevederilor

art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată,

rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea

unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului

normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea

ex nunc (numai pentru viitor).

În speță, temeiul

juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp ce

cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010. În

termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a

acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu a

intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Într-o atare situație,

sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul

juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză.

Față de efectul

ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru

viitor, rezultă că prezumția de neconstituționalitate a legii atacate este înlăturată

numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este motivul pentru care

aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității

nu poate fi înlăturată.

Prin urmare, efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu poate produce

efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior

adoptării deciziei Curții Constituționale.

II. Aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură

a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea

prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20

din Constituția României.

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță

legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul

lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul

intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne,

anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară

acesteia.

Atât timp cât

voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse

de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia

că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod

legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile

și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, se observă că persoanele prevăzute de aceste dispoziții

legale pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3

ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta

având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale

și chiar ulterioară acesteia (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia

nr. 407 din 21 ianuarie 2011 și decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate

de instanța supremă).

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea

nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile

și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului

și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea

sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta

materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial,

impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice,

în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea

afecta acest principiu.

Curtea a arătat

că principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil consacrată

de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării

vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării

soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanții

au susținut că anularea pe cale legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata

existența unei creanțe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea

lor de dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul

că, prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția

procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților garantate

de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Curtea Europeană

a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv,

care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este

parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul

într-unul imposibil de câștigat.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru

între interesele părților.

Or, câtă vreme,

pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile

constituționale, s-a apreciat de către recurente că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel

cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit

nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice

rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională

a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea

de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu

obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri,

formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament

juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul

Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei,

în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16

alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția

le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea

are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă

un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate

pentru realizarea lui.

De asemenea, art.

1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție,

în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific

acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care

poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate

cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul

legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică

dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat”.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea

de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive,

durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori,

precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea

procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor

de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea

cauzei.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea

definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei,

nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul

unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului

în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În același sens,

în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol

în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu,

putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar

substanței acestui drept.

În consecință,

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar

fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să

dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate

în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de

cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele

de judecată.

III. Temeiurile

juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat

în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru

prejudiciul suferit de recurente, rămâne neschimbată.

În fața primei

instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru

daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În fața instanței de apel s-a menținut

ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire,

au fost indicate prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ.,

art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție.

Prin urmare, ipoteza

prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă, deoarece aceasta

nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci

doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat

al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse

de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorității

lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât

în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Aceste exigențe

nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică

sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne

același.

IV. Adoptarea

Legii nr. 221/2009 și raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii

comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului Român a responsabilității

sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile

administrative cu caracter politic, consecința recunoașterii responsabilității Statului

Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ.,

este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material

la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.

În cauza de față,

prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut

de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului de

a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile

art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen.,

repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute

de Decizia Ministerului Afecerilor Interne nr. 200/1951.

V. Decizia civilă

recurată este neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat

a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil,

în situația anterioară.

Despăgubirile

morale acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale

a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost supusă,

pe nedrept, unui regim de viață inuman.

art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat

ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de

Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față

sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii

civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre.

Potrivit art.

998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Se poate constata

faptul că textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială

sau nepatrimonială a prejudiciului.

Distincția nu

se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că

și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât

și nepatrimonial.

Nu există deci

niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor

așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut

atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară.

În cauză sunt

îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român

pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse

de stat în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.

elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza

I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc.

pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Potrivit art.

52 alin. (3) din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare”, iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal,

a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

În prezent însă,

Constituția României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept

de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate.

Prin noul text

constituțional, ca urmare a revizuirii, a fost extinsă sfera răspunderii statului

pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanția constituțională.

Totodată, din

analiza art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen., se observă că are dreptul la repararea

pagubei și persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit prevederilor

înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o

răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică reținerea

sau condamnarea pe nedrept, a fost de reaua-credință, de neglijența gravă, sau de

eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul

juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului

totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate și unele acte

normative particulare prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii

morale delictual cauzate.

Din rândul acestor

acte normative face parte și Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate

ori constituiți în prizonieri.

nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea

ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte

în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile în care, în numeroase cazuri,

Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat,

în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale,

potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat.

Natura juridică

a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică

a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Compensațiile

bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial

de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor

mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc

însăși personalitatea umană.

Indemnizațiile

prevăzute de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensații

bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor județene

de specialitate ale Ministerului Muncii, Familei și Protecției Sociale și sunt suportate

de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizații

se efectuează de către casele județene de pensii.

În schimb, daunele

morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român

pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității,

reputației, vieții intime, familiale și private.

Din cele de mai

sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită

față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1944, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.

VI. Repararea

integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților. Art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu

cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri

pentru bunurile mobile confiscate.

Privitor la daunele

materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate

ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților, acestea

nefiindu-le restituite. Familia reclamanților avea în proprietate la data deportării

teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate,

potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia județeană pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Din categoria

de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul

agricol și animal, precum și recolta neculeasa a anului 1951. Bunurile mobile ale

gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole.

Textul de lege

[art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență

cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri

pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea

instanței reprezintă, așadar, o adăugare la lege și o greșită interpretare a acesteia.

În drept, recurentele

au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm.

C. proc. pen., art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3,

art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 1 al Protocolului

nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) și t) din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Recurentele au

solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în

sensul admiterii pretențiilor formulate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia

nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate

prin motivele de recurs, expuse pe larg, vizează, în esență, aspectul privind legalitatea

aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acțiunii

formulate de reclamante în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor

recurentelor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată

în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs

de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui

termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titulare ale unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

De asemenea, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern

a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp,

nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă

mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională

sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă

situație”.

Este vorba așadar

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță, însă,

drepturile pretinse de reclamante nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat

deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Nu pot fi primite

susținerile recurentelor conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri

juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C.

civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter

de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage

incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nu

sunt fondate nici criticile prin care se recurentele susțin că acțiunea sa trebuia

admisă în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

În condițiile

în care reclamantele au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri,

ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

- examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor din perspectiva

altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act

de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea

de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui

alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant

și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Aceasta întrucât

cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității,

consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt

obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare

în judecată.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamantele au arătat expres că își fundamentează cererea

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în fața

instanței de apel, cu trimitere la C. civ. - art. 998 - nu puteau constitui pentru

instanță cadrul normativ în care să judece pricina.

Nici susținerile

recurentelor în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune

este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990

nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 1358/2010.

Referitor la daunele

materiale solicitate de reclamante în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009, instanțele de fond au analizat solicitarea reclamantelor privind acordarea

daunelor materiale, respingând, în mod corect, sub acest aspect, pretențiile deduse

judecății.

Astfel, potrivit

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2010, persoanele îndreptățite pot solicita

instanței „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare”.

Legea nr. 10/2001

reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a „imobilelor

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechizițiilor (...)” (art. 1 din lege).

Legea nr. 247/2005

reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 și care nu mai pot fi restituite în natură.

Rezultă că despăgubirile

materiale ce pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile

ce se circumscriu domeniului de aplicare al actelor normative de reparație arătate.

Chiar dacă

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu folosește sintagma „bunuri imobile”,

prin trimiterea la legile speciale de reparație menționate, această concluzie derivă

implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire

vizează exclusiv bunuri imobile, situație față de care o explicit