ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4057/2012

Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia. Atât timp cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne. Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, se observă că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 și decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate de instanța supremă).

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu. Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție. Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat. În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, s-a apreciat de către recurente că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat”. Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept. În consecință, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de recurente, rămâne neschimbată. În fața primei instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În fața instanței de apel s-a menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, au fost indicate prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție. Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat. Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același. IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 și raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului Român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecința recunoașterii responsabilității Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat. În cauza de față, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia Ministerului Afecerilor Interne nr. 200/1951. V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară. Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre. Potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât și nepatrimonial. Nu există deci niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară. În cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. În prezent însă, Constituția României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate. Prin noul text constituțional, ca urmare a revizuirii, a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanția constituțională. Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen., se observă că are dreptul la repararea pagubei și persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică reținerea sau condamnarea pe nedrept, a fost de reaua-credință, de neglijența gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o. Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate. Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.

Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat. Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990. Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană. Indemnizațiile prevăzute de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensații bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familei și Protecției Sociale și sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizații se efectuează de către casele județene de pensii. În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1944, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990. VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate. Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanților avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasa a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole. Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanței reprezintă, așadar, o adăugare la lege și o greșită interpretare a acesteia. În drept, recurentele au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile formulate prin motivele de recurs, expuse pe larg, vizează, în esență, aspectul privind legalitatea aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acțiunii formulate de reclamante în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentelor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titulare ale unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță, însă, drepturile pretinse de reclamante nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Nu pot fi primite susținerile recurentelor conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se recurentele susțin că acțiunea sa trebuia admisă în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. În condițiile în care reclamantele au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamantele au arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în fața instanței de apel, cu trimitere la C. civ. - art. 998 - nu puteau constitui pentru instanță cadrul normativ în care să judece pricina. Nici susținerile recurentelor în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamante în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanțele de fond au analizat solicitarea reclamantelor privind acordarea daunelor materiale, respingând, în mod corect, sub acest aspect, pretențiile deduse judecății. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2010, persoanele îndreptățite pot solicita instanței „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”. Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a „imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechizițiilor (...)” (art. 1 din lege). Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care nu mai pot fi restituite în natură. Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile ce se circumscriu domeniului de aplicare al actelor normative de reparație arătate. Chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu folosește sintagma „bunuri imobile”, prin trimiterea la legile speciale de reparație menționate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire vizează exclusiv bunuri imobile, situație față de care o explicit