ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3555/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 17 martie 2010, reclamanții S.E. (în nume propriu și în calitate de soție supraviețuitoare al defunctului S.S.) și S.I. (în nume propriu și în calitate de descendent de gradul II a defunctului S.A.), au chemat în judecată pe paratul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 50.000 euro pentru reclamanta S.E.; 50.000 euro pentru reclamantul S.I.; 50.000 euro pentru soțul, respectiv tatăl decedat, S.S.; 50.000 euro pentru bunicul său decedat, S.A., ori echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral survenit cu ocazia deportării lor.

Prin Sentința civilă nr. 2170 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile privind lipsa, calității procesuale active, lipsa calității procesuale active integrale, lipsa de obiect, precum și excepția inadmisibilității. A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plății a următoarelor sume: către reclamanta S.E. 1.500 euro cu titlu de daune morale după defunctul său soț și 3.500 euro prejudiciu moral propriu; către reclamantul S.I. 1.500 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de ascendentul său de gradul I, 2.500 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de ascendentul sau de gradul II și 3.500 euro cu titlu de daune morale proprii.

A respins restul pretențiilor și cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta S.E. este soția supraviețuitoare a defunctului S.S. iar reclamantul S.I. este fiul defunctului S.S. și nepotul defunctului S.A. Tribunalul a reținut, în baza probelor administrate, că reclamanții împreuna cu defuncții S.A. și S.S. au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Sandra, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Perieții Noi - Slobozia. Având în vedere că cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva antecesorilor reclamanților este un argument în sprijinul cererii de acordare a despăgubirilor, iar nu un petit distinct, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea acestei cereri.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamanților, reținând că, prin precizările făcute la 3 septembrie 2010, aceștia au arătat ca sunt singurele persoane îndreptățite la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț supraviețuitor după cei deportați, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu condiționează dreptul la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de către toate persoanele îndreptățite împreună.

Totodată, tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de antecesorii lor, câta vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Aceeași soluție de respingere a fost pronunțată și în privința excepției inadmisibilității cererii, de vreme ce art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de măsuri.

Tribunalul a reținut că pe perioada deportării, reclamanții și antecesorii lor au fost supuși unui regim special de viață, impus de către organele statului român din acea perioadă, de izolare în câmp, lipsa unei locuințe și a unor minime condiții de igienă, expunerea celor deportați la intemperiile naturii și la o viață sub limita demnității umane, la toate acestea adăugându-se și umilința ștampilei „DO" (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile încălcate în perioada deportării de 4 ani și 6 luni și faptul că reclamanții beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, conform Hotărârilor 1275 din 13 noiembrie 1990 și 3954 din 29 ianuarie 1991 ale Comisiei Județene Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Cât privește cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării către reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ, ci dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparațiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor persecutate din motive politice de regimul comunist.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților, întrucât, pe parcursul judecății a fost pronunțată și publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la dispariția temeiului de drept pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 73 din 12 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut incidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Instanța de apel a reținut că analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate. S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, având același scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și de aceea este în mod vădit, neavenită. Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs. Prin motivele invocate, recurenții reclamanți au arătat că atâta timp cât Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituțională în integralitatea sa, instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza în baza dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. și art. 48 Din Constituția României. În ceea ce privește aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, recurenții reclamanți susțin că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acesteia întrucât efectele deciziei în discuție ar fi trebuit analizate din perspectiva art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție: Susținerea recurenților reclamanți în sensul că sunt îndreptățiți la acordarea daunelor morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. sau dispozițiilor art. 48 din Constituție, întrucât Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată neconstituțională în integralitatea sa, nu poate fi primită. Astfel, acțiunea formulată de reclamanți a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Timiș.

În condițiile în care temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri a fost reprezentat de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acestora din perspectiva altor dispoziții legale nu poate fi făcută întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în recurs. Or, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Ca atare, susținerea recurenților reclamanți pe acest aspect nu are suport. Nefondate sunt și criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aspectul care interesează prioritar în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 1 nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirmă dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Izvorul pretinsei discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În speță, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Prin urmare, în mod legal curtea de apel a aplicat în cauză a Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.E. și S.I. împotriva Deciziei nr. 735 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM