ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3555/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3555/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 17 martie 2010, reclamanții S.E. (în nume

propriu și în calitate de soție supraviețuitoare al defunctului S.S.) și S.I.

(în nume propriu și în calitate de descendent de gradul II a defunctului S.A.),

au chemat în judecată pe paratul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume:

50.000 euro pentru reclamanta S.E.; 50.000 euro pentru reclamantul S.I.; 50.000

euro pentru soțul, respectiv tatăl decedat, S.S.; 50.000 euro pentru bunicul

său decedat, S.A., ori echivalentul în RON la cursul BNR de la data efectuării

plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral survenit cu ocazia

deportării lor.

Prin Sentința civilă

nr. 2170 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile privind

lipsa, calității procesuale active, lipsa calității procesuale active

integrale, lipsa de obiect, precum și excepția inadmisibilității.

A admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârât la plata echivalentului în RON la cursul BNR din

ziua plății a următoarelor sume: către reclamanta S.E. 1.500 euro cu titlu de

daune morale după defunctul său soț și 3.500 euro prejudiciu moral propriu;

către reclamantul S.I. 1.500 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit de

ascendentul său de gradul I, 2.500 euro reprezentând prejudiciul moral suferit

de ascendentul sau de gradul II și 3.500 euro cu titlu de daune morale proprii.

A respins restul

pretențiilor și cererea reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta S.E. este soția

supraviețuitoare a defunctului S.S. iar reclamantul S.I. este fiul defunctului

S.S. și nepotul defunctului S.A.

Tribunalul a reținut,

în baza probelor administrate, că reclamanții împreuna cu defuncții S.A. și

S.S. au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr.

200/1951, din localitatea Sandra, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu

obligatoriu în localitatea Perieții Noi - Slobozia.

Având în vedere că

cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispusă

împotriva antecesorilor reclamanților este un argument în sprijinul cererii de

acordare a despăgubirilor, iar nu un petit distinct, tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în formularea

acestei cereri.

Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale active integrale a reclamanților, reținând

că, prin precizările făcute la 3 septembrie 2010, aceștia au arătat ca sunt

singurele persoane îndreptățite la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț supraviețuitor după cei

deportați, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu condiționează dreptul

la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de către toate persoanele

îndreptățite împreună.

Totodată, tribunalul

a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în

ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile

morale suferite de antecesorii lor, câta vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul

persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic, descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Aceeași soluție de

respingere a fost pronunțată și în privința excepției inadmisibilității

cererii, de vreme ce art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu

caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al

doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de

măsuri.

Tribunalul a reținut

că pe perioada deportării, reclamanții și antecesorii lor au fost supuși unui

regim special de viață, impus de către organele statului român din acea

perioadă, de izolare în câmp, lipsa unei locuințe și a unor minime condiții de

igienă, expunerea celor deportați la intemperiile naturii și la o viață sub

limita demnității umane, la toate acestea adăugându-se și umilința ștampilei

„DO" (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valorile încălcate în

perioada deportării de 4 ani și 6 luni și faptul că reclamanții beneficiază de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, conform Hotărârilor 1275 din 13

noiembrie 1990 și 3954 din 29 ianuarie 1991 ale Comisiei Județene Timiș pentru

Aplicarea Prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Cât privește cererea

reconvențională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării către

reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că

această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act

normativ, ci dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea nr.

221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparațiile acordate prin

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor persecutate din

motive politice de regimul comunist.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând

schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților,

întrucât, pe parcursul judecății a fost pronunțată și publicată Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la dispariția

temeiului de drept pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea, respectiv a

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 73 din 12 aprilie 2011, a admis

apelul declarat de pârât și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut incidența în cauză a Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Instanța de apel a

reținut că analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub

un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității

lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv:

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări

ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin

art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este

interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte

normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie

prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, având

același scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare,

încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție și de aceea este

în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă

și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile

în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse

dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de

neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se

aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din

constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora

care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la

decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță,

rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în

privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat

raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta

trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele

viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația

juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală -

ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte

elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau

prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra

dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură

necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima

ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în

cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Curtea

Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele

persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența

CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra

Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o

satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor

contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o

manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor

comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999,

care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului

sistem.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr.

1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea

procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul

rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin.

(1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin

raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din

cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza

Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva

contra Polonia).

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui

moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale

(art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu

erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în

apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii reclamanții au declarat recurs.

Prin motivele

invocate, recurenții reclamanți au arătat că atâta timp cât Legea nr. 221/2009

nu a fost declarată neconstituțională în integralitatea sa, instanța de apel ar

fi trebuit să soluționeze cauza în baza dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.,

art. 998 C. civ. și art. 48 Din Constituția României. În ceea ce privește

aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, recurenții reclamanți susțin că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acesteia întrucât efectele

deciziei în discuție ar fi trebuit analizate din perspectiva art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil,

al art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Recursul este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii Înalta

Curte de Casație și Justiție:

Susținerea

recurenților reclamanți în sensul că sunt îndreptățiți la acordarea daunelor

morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., art. 998 C. civ. sau dispozițiilor

art. 48 din Constituție, întrucât Legea nr. 221/2009 nu a fost declarată

neconstituțională în integralitatea sa, nu poate fi primită.

Astfel, acțiunea

formulată de reclamanți a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, așa cum aceasta era în vigoare la data înregistrării

acțiunii pe rolul Tribunalului Timiș.

În condițiile în care

temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri a fost reprezentat de dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acestora din perspectiva

altor dispoziții legale nu poate fi făcută întrucât aceasta ar echivala cu

schimbarea cauzei juridice în recurs.

Or, potrivit art. 316

raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi.

Ca atare, susținerea

recurenților reclamanți pe acest aspect nu are suport.

Nefondate sunt și

criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în

cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aspectul care

interesează prioritar în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat

pretențiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă

el din conținutul art. 1 nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirmă dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Izvorul pretinsei

discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În speță, drepturile

pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a aplicat în cauză a Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții S.E. și S.I. împotriva Deciziei nr. 735 din 12

aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM