ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2999/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2999/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor București,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului

la plata sumei de 30.000 euro, ori echivalentul în lei la cursul BNR lei/euro

de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit cu ocazia deportării.

În motivare,

reclamanta, născută G.M., a arătat că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ea

și întreaga familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic,

constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea

Fetești Noi.

Cu privire la

acordarea daunelor morale reclamanta a arătat că a suferit, adolescentă fiind,

această măsură a deportării pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955,

așadar pe parcursul a aproape 5 ani de zile, deportarea marcându-i întreaga

tinerețe. Condițiile de trai au fost inumane, familia reclamantei fiind nevoită

să-și părăsească gospodăria, luând cu ei doar strictul necesar și aflându-se

sub pază militară.

La întoarcere a găsit

casa goală, fără mobilier, cu toată gospodăria răvășită, cu toată agoniseala

până în momentul deportării distrusă sau confiscată.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, reclamanta solicită să se aibă în vedere că această

dislocare pe nedrept i-a produs suferințe pe plan moral și social și i-a lezat

demnitatea și onoarea. În subsidiar, în cazul în care se va considera că suma

de 30.000 euro este prea mare, solicită să se dispună acordarea cu titlu de

daune morale a unei sume de bani proporțională cu prejudiciul moral suferit.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pârâta a formulat

cerere reconvențională, prin care a solicitat încetarea acordării către

reclamantă a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999 de care beneficiază în prezent.

Prin Sentința civilă

nr. 2261 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului

în lei la data plății a sumei de 4.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de aceasta, efect al măsurii administrative abuzive

aplicate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze

principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările

cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege,

precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca

având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare

ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare [alin. (3) al art. 1] precum și alte măsuri administrative abuzive,

decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În

aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil

a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor

administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

Or, acestea fiind

spuse și având în vedere prevederile textului legal enunțat - art. 3, se

constată că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează

întocmai pe ipoteza de text, ea fiind supusă unei măsuri administrative cu

caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -

în temeiul unei decizii administrative (Decizia M.A.I. nr. 200/1951) expres

indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează

calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

În speță nu sunt

incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și

nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a

caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură

administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate

de lege.

Tribunalul a apreciat

că suma de 4000 de euro pentru suferința cauzată reclamantei reprezintă o

astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit

personal, cât și de antecesori.

A fost respinsă însă

ca neîntemeiată cererea reconvențională privind încetarea acordării drepturilor

conferite și obținute în temeiul Decretului nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, întrucât instanța a reținut că nu există un temei legal care să

justifice o atare măsură, Legea nr. 221/2009 neconținând nicio reglementare în

acest sens care să prohibească cumulul măsurilor reparatorii acordate prin

legile speciale menționate.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Prin Decizia nr.

739/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis

apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii

acțiunii și s-a respins apelul reclamantei.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că prin Decretul-lege nr. 118/1990

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

Convenția Europeană a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie

să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și

Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992].

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Având în vedere că

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantei.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care au

criticat-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel ar fi

trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii

de chemare în judecată, modificarea intervenită prin deciziile Curții

Constituționale neputând opera retroactiv.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de

momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă,

respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei nu

are justificare obiectivă și rezonabilă.

Chiar Curtea

Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, a constatat că prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele

discriminării între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de tratament juridic diferit.

Recurenta a mai

invocat dispozițiile art. 14 din Convenție, precum și cele ale art. 1 din

Protocolul 12 la Convenție, arătând că intervenția inopinată a legiuitorului

creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una din

părțile unui litigiu, putând constitui un element de imprevizibilitate ce poate

aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul,

pentru următoarele considerente:

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de

apel a dat eficiență Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantei.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unei dispoziții legale exprese.

Criticile

recurentei-reclamante vizează ignorarea de către instanța de apel a regulilor

ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii

și a nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma

în discuție și-a încetat aplicabilitatea.

Problema de drept

care se pune este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor,

în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel care a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în

timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în

interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titular a unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o

discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă

situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea de temei legal s-a datorat, după

cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate,

drept pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva Deciziei nr. 739 din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV