ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2958/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2958/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 15 martie 2010, întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009 și ale O.U.G. nr. 214/1999, reclamanta M.A. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să

dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin aplicarea, de regimul comunist, a măsurilor administrative

cu caracter politic în sumă de 2.000.000 euro echivalent în lei, cu titlu de

daune morale astfel: 500.000 euro pentru prejudiciul suferit de reclamantă;

1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de părinții reclamantei - A.S. și

A.A.M. (câte 500.000 euro pentru fiecare); și 500.000 euro pentru prejudiciul

suferit de bunica reclamantei - A.A.M.

În motivare,

reclamanta a arătat că prin Hotărârea nr. 1322 din 13 martie 2003 emisă de

Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă se

atestă că în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1995 reclamanta și membrii

familiei sale au fost supuși din motive politice unor măsuri administrative

abuzive, respectiv au avut domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești Noi -

Fetești ( Valea Viilor), județul Ialomița.

A mai arătat

reclamanta că prin Decizia nr. 200/1952 a M.A.I. întreaga familie a fost

deportată începând cu 18 iunie 1951 din localitatea Beșenova Veche, județ Timiș

și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești, până la 20

decembrie 1955, când în conformitate cu Decizia nr. 6200/1955 li s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

Prin Sentința civilă

nr. 2236 din 21 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1787/30/2010,

Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată

de pârât, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat

pârâtul la plata sumei de 5.800 euro, echivalent în lei la data plății la

cursul BNR, cu titlu de daune morale. A respins restul pretențiilor până la

suma de 2.000.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, din interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 rezultă că descendentul poate solicita daune morale ca urmare a

prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare/măsură administrativă,

pentru că măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un

prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane, astfel că excepția

invocată a fost respinsă.

Pe fond, tribunalul a

reținut că reclamanta, părinții și bunica acesteia au fost deportați

aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951 - 1955. Reclamanta și mama sa

beneficiază de facilitățile conferite de dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990.

Tribunalul a

constatat că reclamanta și autorii ei, părinții, și bunica se încadrează în

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acțiunea

a fost admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice

suferite de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea

situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamante în

acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și

spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorilor reclamantei.

Pentru daunele

acordate în considerarea prejudiciului tatălui și bunicii, s-a avut în vedere

faptul că aceștia nu au beneficiat de măsuri reparatorii.

În acest context,

tribunalul a apreciat că suma de 5.800 euro în echivalent lei la cursul BNR la

data plății asigură reclamantei repararea justă și integrală a prejudiciului,

4000 euro pentru prejudiciul personal și 1000 euro pentru prejudiciul

părinților, 800 euro pentru prejudiciul bunicii, în condițiile în care suma

maximă prevăzută de legiuitor, conform criteriilor oferite de acesta, trebuie

acordată persoanei condamnate politic la pedeapsa cea mai gravă conform legilor

penale în vigoare în perioada comunistă, aceea a detențiunii de viață sau

închisoarea de 25 de ani.

Prin Decizia civilă

nr. 468 A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul declarat de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar

sentința a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii,

conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art.

147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Reclamanta nu avea

anterior pronunțării instanței de contencios constituțional un bun în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, prin care a arătat că hotărârea este

nelegală deoarece Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică

proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă,

eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.

A aprecia altfel, ar

însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

acordarea daunelor morale, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile

introductive de instanță în același timp.

În acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Acest punct de vedere

se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Se impune respectarea

principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Invocă prevederile

art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) și art. 20 din Constituția României.

Prin aplicarea în

cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ale art. 3, art. 5 și art. 7 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii,

și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010, "dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere

recurenta, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect curtea de apel

a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11

și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta M.A. împotriva Deciziei civile nr. 468 A din 3 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN