ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8472/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 decembrie 2009, reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250 000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R., din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva acesteia prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009. În motivare, s-a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia, reclamanta a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, din comuna Săcălaz, județul Timiș, în localitatea Frumușița Nouă, județul Ialomița, pentru faptul că " așa trebuia " , măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilind, totodată, și domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate restricțiile respective, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Reclamanta a mai arătat că, toată averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși " tovarăși " , știut fiind faptul că au fost deportați cei înstăriți, cei gospodari și harnici, smulși de la casele lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber.

Aceștia reprezentau un pericol, drept pentru care le-a fost stabilit și domiciliul obligatoriu, neavând voie să se deplaseze decât pe o rază de câțiva kilometri în jurul satului nou format. Reclamanta a mai arătat că familia avea naționalitatea macedoneană, fapt pentru care a avut numai de suferit, prin deportare și instituirea domiciliului obligatoriu, iar prin toate aceste abuzuri au fost cauzate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbite dreptul personal nepatrimonial la libertate și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația, astfel că se impune repararea integrală, de către Stat, a pagubei pricinuite.

Situația în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional, corespunzător așteptărilor sale. La momentul mutării forțate, într-un timp foarte scurt, fiind anunțați cu o oră înainte, nu au putut să ia cu ei nimic, fiecare având anterior o situație care le asigura un trai decent. Prin Decizia nr. 529 din 21 februarie 2008 i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999. Prin Sentința civilă nr. 881 din 11 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 5.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R.

la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 reclamanta și familia sa au fost dislocați din localitatea de domiciliu situată în zona frontierei de Vest din comuna Săcălaz jud. Timiș, în localitatea Frumușița Nouă județul Ialomița, fiind supuși restricțiilor domiciliare în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955. Tribunalul a mai reținut că, în temeiul Decretului nr. 118/1990, prin Hotărârea 3150/1991, Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice a recunoscut reclamantei aceste drepturi, considerând perioada respectivă drept vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizație lunară, iar prin Decizia nr. 529 din 21 februarie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, i s-a recunoscut acesteia calitatea de luptător în Rezistența Anticomunistă.

Instanța de fond a constatat că deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, a creat reclamantei și familiei acesteia suferințe în plan moral, social și profesional marcându-i întreaga existență și a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990 și de faptul că mai are pe rolul instanțelor judecătorești acțiuni prin care solicită plata unor despăgubiri ca urmare a dislocării părinților săi, prezenta acțiune constituind o cerere făcută în nume propriu. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta D.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamanta a arătat că terenul destinat stabilirii domiciliului obligatoriu era parcelat, fiind delimitat prin țăruși de lemn ce aveau montați pe partea superioară șipci ce erau inscripționate cu numere reprezentând adresa imobilului, nefiind altceva decât un bordei pe care fiecare familie era obligată să și-l sape în pământ, pentru a nu dormi sub cerul liber, și a se adăposti temporar și cât mai repede de intemperiile vremii și de viețuitoare, iar în timp urma să-și construiască o colibă din chirpici bătătorit, acoperită cu stuf și paie. Reclamanta a mai arătat că suferințele fizice și psihice nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale.

Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onorarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor, fiind invocate hotărârile C.E.D.O în cauza Niță contra României și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în materie. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta a arătat că modificarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010 sau prin deciziile Curții Constituționale nu poate avea ca efect încălcarea dreptului la un proces echitabil și la un recurs efectiv, mai ales că respectivele modificări nu sunt de imediată aplicare cum ar fi cazul normelor de procedură și a invocat, în susținerea căii de atac, hotărârile C.E.D.O în cauzele Dumitru Popescu contra României și Blecic contra Croației, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Consiliului Europei, respectiv, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Pârâtul a arătat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin măsurile administrative cu caracter politic, interpretare ce a fost validată prin modificările aduse ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 62/2011, iar prima instanță nu a ținut seama de faptul că reclamanta a obținut despăgubiri pentru aceleași suferințe în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia civilă nr. 164/A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea introductivă de instanță, ca neîntemeiată, reținând că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, prima instanță soluționând cauza conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, iar invocarea expresă, de către reclamantă, în susținerea apelului, a dispozițiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu reprezintă o schimbare a temeiului de drept, deoarece acestea fac parte din dreptul intern și au fost avute în vedere și de către prima instanță.

Instanța de apel a mai reținut că, întrucât reclamanta nu susține inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, ci solicită interpretarea respectivelor dispoziții legale prin raportare la Convenția menționată, nu se poate vorbi despre schimbarea cauzei acțiunii.

Referitor la critica pârâtului privind soluția de acordare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative cu caracter politic, instanța de apel a constatat că, întrucât forma actuală a Legii nr. 221/2009 nu permite acordarea de daune morale nici pentru măsuri administrative, nici pentru condamnări, este lipit de interes a se analiza susținerea pârâtului conform căreia acordarea daunelor morale, pentru măsurile administrative cu caracter politic, nu era posibilă nici anterior declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a), întrucât în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.

Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că " legea nouă " (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile. În acest sens, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu poate fi menținută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituțional. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta nu se află în situația în care legiuitorul ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o hotărâre irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia, iar raportat la cadrul legal actual, care nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, pretențiile acesteia în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.

Susținerile reclamantei conform cărora instanțele ar trebui să de eficiență prevederilor Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instanțele soluționează un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare, iar existența unor nemulțumiri ale părților cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă că instanțele au refuzat să judece sau că se fac vinovate de denegare de dreptate.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic. Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus, rezultă din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța.

Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reamintește faptul că marja de apreciere a statului în privința legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

În fine, Curtea Europeană observă că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu este una autonomă, astfel că dacă nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, sau a art. 6 din Convenție nu se poate face aplicarea art. 14. Concluzionând, instanța de apel a constatat că obiectul prezentei cauze nu este acela de acordare a despăgubirilor, prin raportare la formele de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în calea de atac, nu se poate realiza o analiză care să pornească de la o schimbare de obiect. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., arătând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (Legea nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010) este cea aplicabilă pe tot cursul procesului, consacrând un drept la despăgubire neplafonat sub aspectul întinderii. Puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale nu se poate situa în afara principiului neretroactivității legii, iar în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării acestor decizii în M. Of. al României, ele sunt inaplicabile. Textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice ce nu au fost încă deduse judecății, o interpretare contrară aducând atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană și reprezentând o ingerință a statului în dreptul de acces la un tribunal.

În vederea atingerii scopului acesteia, legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în sensul de a repara și îndrepta, pe cât posibil, măsurile abuzive luate prin încălcarea drepturilor omului. Reclamanta mai arată că hotărârea este nelegală și sub aspectul aprecierii eronate a conținutului probelor și a interpretării greșite a temeiurilor de drept ale acțiunii, respectiv, beneficiile obținute în baza Decretului nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor daune morale, ci reprezintă drepturi ce țin de legislația muncii, iar contrarietatea celor statuate prin deciziile Curții Constituționale cu reglementările internaționale în materie, impune acordarea priorității celor din urmă în justa soluționare a unei cauze civile.

În contextul în care prejudiciul suferit prin măsura abuzivă a fost dovedit, repararea lui este reglementată printr-o normă specială, față de care Statul este garantul aplicării sale, iar autoritățile statale nu și-au îndeplinit obligația de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, creând astfel o stare de incertitudine, se impune acordarea daunelor morale astfel cum au fost solicitate.

Dreptul subiectiv patrimonial recunoscut în favoarea reclamantei prin legea specială se subsumează noțiunii de " bun " în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, jurisprudența instanței europene reținând că existența unei legi cu caracter general, de reparație, pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni pe nedrept, reprezintă o " speranță legitimă " . În susținerea motivelor de recurs, reclamanta a invocat practica judiciară în materie (Cauza Balcic v. Croația, Cauza Fredin împotriva Suediei, Cauza Stubbings vs. Marea Britanie, Cauza Dumitru Popescu contra României, Cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei), Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind " Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste " , Rezoluția 1481/2006 a aceluiași for internațional privind " Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare " , dispozițiile art. 15 alin. (2) și ale art. 20 din Constituția României.

Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că " deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează " , că " dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată " și, prin urmare, " instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale " . Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un " bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de " bun " , potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât " bunuri actuale " , cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin " o speranță legitimă " de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este " o creanță sub condiție " atunci când " problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate " . De aceea, " la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol " (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece " problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră " . Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că " o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat " (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită. Referitor la noțiunea de " speranță legitimă " , fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de " speranță legitimă " nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, " dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

" Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Critica reclamantei potrivit căreia instanța de apel a apreciat greșit asupra conținutului probelor nu poate fi analizată în recurs, reprezentând o chestiune de fapt ce nu poate forma obiect al prezentei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se deduc judecății exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Critica vizând greșita interpretare a temeiurilor de drept ale acțiunii introductive de instanță este, de asemenea, nefondată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, dispoziții legale funcție de care instanța de apel, în limitele în care a fost învestită, s-a pronunțat în conformitate cu modificările legislative intervenite pe parcursul soluționării cauzei, potrivit considerentelor anterior dezvoltate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva Deciziei nr. 164A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.