ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8472/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8472/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 decembrie 2009,

reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250 000 euro, echivalent în RON

la cursul B.N.R., din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva acesteia prin dislocarea din zona frontierei

de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27

august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm.

din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.

În motivare, s-a

arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia, reclamanta a fost

strămutată din zona Frontierei de Vest, din comuna Săcălaz, județul Timiș, în

localitatea Frumușița Nouă, județul Ialomița, pentru faptul că

"

așa trebuia

"

, măsură luată prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilind, totodată, și domiciliul obligatoriu în

această localitate până la data de 27 august 1955, când au fost ridicate

restricțiile respective, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Reclamanta a mai

arătat că, toată averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însușită de

diverși

"

tovarăși

"

, știut fiind faptul

că au fost deportați cei înstăriți, cei gospodari și harnici, smulși de la

casele lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber. Aceștia reprezentau

un pericol, drept pentru care le-a fost stabilit și domiciliul obligatoriu,

neavând voie să se deplaseze decât pe o rază de câțiva kilometri în jurul

satului nou format.

Reclamanta a mai

arătat că familia avea naționalitatea macedoneană, fapt pentru care a avut

numai de suferit, prin deportare și instituirea domiciliului obligatoriu, iar

prin toate aceste abuzuri au fost cauzate prejudicii materiale și morale ale

căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i

știrbite dreptul personal nepatrimonial la libertate și atributele ce țin de

relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația, astfel că se impune

repararea integrală, de către Stat, a pagubei pricinuite.

Situația în care a

fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții

corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și

profesional, corespunzător așteptărilor sale.

La momentul mutării

forțate, într-un timp foarte scurt, fiind anunțați cu o oră înainte, nu au

putut să ia cu ei nimic, fiecare având anterior o situație care le asigura un

trai decent.

Prin Decizia nr. 529

din 21 februarie 2008 i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Sentința civilă

nr. 881 din 11 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească acesteia suma

de 5.000 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. la data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanta și

familia sa au fost dislocați din localitatea de domiciliu situată în zona

frontierei de Vest din comuna Săcălaz jud. Timiș, în localitatea Frumușița Nouă

județul Ialomița, fiind supuși restricțiilor domiciliare în perioada 18 iunie

1951 - 27 august 1955.

Tribunalul a mai

reținut că, în temeiul Decretului nr. 118/1990, prin Hotărârea 3150/1991,

Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive

Politice a recunoscut reclamantei aceste drepturi, considerând perioada

respectivă drept vechime în muncă, fiindu-i acordată o indemnizație lunară, iar

prin Decizia nr. 529 din 21 februarie 2008 a Comisiei pentru Constatarea

Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, i s-a recunoscut acesteia

calitatea de luptător în Rezistența Anticomunistă.

Instanța de fond a

constatat că deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în

perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, a creat reclamantei și familiei

acesteia suferințe în plan moral, social și profesional marcându-i întreaga

existență și a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor,

împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii ale

Decretului-Lege nr. 118/1990 și de faptul că mai are pe rolul instanțelor

judecătorești acțiuni prin care solicită plata unor despăgubiri ca urmare a

dislocării părinților săi, prezenta acțiune constituind o cerere făcută în nume

propriu.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanta D.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamanta a arătat

că terenul destinat stabilirii domiciliului obligatoriu era parcelat, fiind

delimitat prin țăruși de lemn ce aveau montați pe partea superioară șipci ce

erau inscripționate cu numere reprezentând adresa imobilului, nefiind altceva

decât un bordei pe care fiecare familie era obligată să și-l sape în pământ,

pentru a nu dormi sub cerul liber, și a se adăposti temporar și cât mai repede

de intemperiile vremii și de viețuitoare, iar în timp urma să-și construiască o

colibă din chirpici bătătorit, acoperită cu stuf și paie.

Reclamanta a mai

arătat că suferințele fizice și psihice nu pot fi cuantificate printr-o sumă de

bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte

aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale.

Deportarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor

fundamentale, respectiv onorarea, reputația, nume, încrederea acordată în

societate, diminuarea veniturilor, fiind invocate hotărârile C.E.D.O în cauza

Niță contra României și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă, în materie.

Prin notele scrise

depuse la dosarul cauzei, reclamanta a arătat că modificarea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010 sau prin deciziile Curții

Constituționale nu poate avea ca efect încălcarea dreptului la un proces

echitabil și la un recurs efectiv, mai ales că respectivele modificări nu sunt

de imediată aplicare cum ar fi cazul normelor de procedură și a invocat, în

susținerea căii de atac, hotărârile C.E.D.O în cauzele Dumitru Popescu contra

României și Blecic contra Croației, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006

ale Consiliului Europei, respectiv, Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei.

Pârâtul a arătat că

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de daune

morale pentru prejudiciul cauzat prin măsurile administrative cu caracter

politic, interpretare ce a fost validată prin modificările aduse ca urmare a

adoptării O.U.G. nr. 62/2011, iar prima instanță nu a ținut seama de faptul că

reclamanta a obținut despăgubiri pentru aceleași suferințe în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia civilă

nr. 164/A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului

Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea

introductivă de instanță, ca neîntemeiată, reținând că aceasta a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, prima

instanță soluționând cauza conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii, iar invocarea expresă, de către reclamantă, în

susținerea apelului, a dispozițiilor Convenției europene pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu reprezintă o schimbare a

temeiului de drept, deoarece acestea fac parte din dreptul intern și au fost

avute în vedere și de către prima instanță.

Instanța de apel a

mai reținut că, întrucât reclamanta nu susține inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, ci solicită interpretarea respectivelor dispoziții legale

prin raportare la Convenția menționată, nu se poate vorbi despre schimbarea

cauzei acțiunii.

Referitor la critica

pârâtului privind soluția de acordare a despăgubirilor morale pentru

prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative cu caracter politic,

instanța de apel a constatat că, întrucât forma actuală a Legii nr. 221/2009 nu

permite acordarea de daune morale nici pentru măsuri administrative, nici

pentru condamnări, este lipit de interes a se analiza susținerea pârâtului conform

căreia acordarea daunelor morale, pentru măsurile administrative cu caracter

politic, nu era posibilă nici anterior declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a), întrucât în speță se aplică legea în forma dobândită după

declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în

cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei

fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că

"

legea nouă

"

(forma legii după

data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în

virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor

morale nu poate fi menținută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost

declarat neconstituțional.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanta nu se află în situația în care legiuitorul ar fi

privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o hotărâre

irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia, iar

raportat la cadrul legal actual, care nu mai permite acordarea despăgubirilor

morale, pretențiile acesteia în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot

fi primite.

Susținerile

reclamantei conform cărora instanțele ar trebui să de eficiență prevederilor

Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și aplicabile

doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor

statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost

declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate

pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Instanțele

soluționează un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare, iar existența

unor nemulțumiri ale părților cărora nu li s-a dat câștig de cauză, nu înseamnă

că instanțele au refuzat să judece sau că se fac vinovate de denegare de

dreptate.

Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor

pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan

juridic.

Faptul că din punct

de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus, rezultă din Hotărârea

Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții

contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții

Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au

constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit

instanța. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța

arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din

dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative

pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt

rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul

constituționalității în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană

reamintește faptul că marja de apreciere a statului în privința legilor

reparatorii este largă, în contextul unei tranziții dificile de la economia

planificată la economia de piață. Curtea Europeană consideră că simpla

posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui

proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are

semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar

este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană

observă că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu este

una autonomă, astfel că dacă nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I,

sau a art. 6 din Convenție nu se poate face aplicarea art. 14.

Concluzionând,

instanța de apel a constatat că obiectul prezentei cauze nu este acela de

acordare a despăgubirilor, prin raportare la formele de discriminare prevăzute

de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în calea de

atac, nu se poate realiza o analiză care să pornească de la o schimbare de

obiect.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta D.A., arătând că decizia atacată a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că legea în

vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (Legea nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010) este cea aplicabilă pe tot

cursul procesului, consacrând un drept la despăgubire neplafonat sub aspectul

întinderii.

Puterea de lege a

deciziilor Curții Constituționale nu se poate situa în afara principiului

neretroactivității legii, iar în privința proceselor deja declanșate la

momentul publicării acestor decizii în M. Of. al României, ele sunt

inaplicabile.

Textul art. 147 alin.

(4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice ce nu au

fost încă deduse judecății, o interpretare contrară aducând atingere dreptului

recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană și reprezentând o ingerință a

statului în dreptul de acces la un tribunal.

În vederea atingerii

scopului acesteia, legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în

sensul de a repara și îndrepta, pe cât posibil, măsurile abuzive luate prin

încălcarea drepturilor omului.

Reclamanta mai arată

că hotărârea este nelegală și sub aspectul aprecierii eronate a conținutului

probelor și a interpretării greșite a temeiurilor de drept ale acțiunii,

respectiv, beneficiile obținute în baza Decretului nr. 118/1990 nu au natura

juridică a unor daune morale, ci reprezintă drepturi ce țin de legislația

muncii, iar contrarietatea celor statuate prin deciziile Curții Constituționale

cu reglementările internaționale în materie, impune acordarea priorității celor

din urmă în justa soluționare a unei cauze civile.

În contextul în care prejudiciul

suferit prin măsura abuzivă a fost dovedit, repararea lui este reglementată

printr-o normă specială, față de care Statul este garantul aplicării sale, iar

autoritățile statale nu și-au îndeplinit obligația de a pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, creând astfel o

stare de incertitudine, se impune acordarea daunelor morale astfel cum au fost

solicitate.

Dreptul subiectiv

patrimonial recunoscut în favoarea reclamantei prin legea specială se

subsumează noțiunii de

"

bun

"

în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, jurisprudența instanței europene reținând că

existența unei legi cu caracter general, de reparație, pentru persoanele care

au suferit condamnări sau represiuni pe nedrept, reprezintă o

"

speranță legitimă

"

.

În susținerea

motivelor de recurs, reclamanta a invocat practica judiciară în materie (Cauza

Balcic v. Croația, Cauza Fredin împotriva Suediei, Cauza Stubbings vs. Marea

Britanie, Cauza Dumitru Popescu contra României, Cauza Klaus și Iori Kiladze

contra Georgiei), Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei privind

"

Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste

"

, Rezoluția 1481/2006 a aceluiași for

internațional privind

"

Necesitatea condamnării internaționale a

crimelor regimurilor comuniste totalitare

"

, dispozițiile art.

15 alin. (2) și ale art. 20 din Constituția României.

Recursul urmează a fi

respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că

"

deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează

"

, că

"

dacă aplicarea unui

act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată

"

și, prin urmare,

"

instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale

"

.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un

"

bun

"

în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la noțiunea

de

"

bun

"

, potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

"

bunuri actuale

"

, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin

"

o speranță legitimă

"

de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este

"

o creanță sub condiție

"

atunci când

"

problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate

"

. De aceea,

"

la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu

poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol

"

(Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece

"

problema îndeplinirii condițiilor legale

pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră

"

.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că

"

o creanță nu poate fi considerată un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat

"

(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica

reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea

de

"

speranță legitimă

"

, fiind vorba în

speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de

"

speranță legitimă

"

nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"

dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

"

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Critica reclamantei

potrivit căreia instanța de apel a apreciat greșit asupra conținutului probelor

nu poate fi analizată în recurs, reprezentând o chestiune de fapt ce nu poate

forma obiect al prezentei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se deduc

judecății exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Critica vizând

greșita interpretare a temeiurilor de drept ale acțiunii introductive de

instanță este, de asemenea, nefondată, întrucât cererea de chemare în judecată

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009,

dispoziții legale funcție de care instanța de apel, în limitele în care a fost

învestită, s-a pronunțat în conformitate cu modificările legislative

intervenite pe parcursul soluționării cauzei, potrivit considerentelor anterior

dezvoltate.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva Deciziei nr. 164A din

17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.