ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3046/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3046/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie

2010, reclamantul C.I., în calitate de fiu al defunctului C.N., a solicitat,

conform Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în

lei, la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu

caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I nr. 200/1951 și ridicată

prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm., din

Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.

Reclamantul a arătat

că la data de 18 iunie 1951, tatăl său împreună cu familia au fost strămutați

din zona Frontierei de Vest, localitatea Săcălaz, județul Timiș, în com.

Frumușița, jud. Galați, unde a avut și domiciliul obligatoriu până în 1955 când

au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

De asemenea

reclamantul a arătat că averea familiei a fost confiscată, distrusă sau

însușită de diverși "tovarăși", știut fiind faptul că au fost

deportați cei mai înstăriți, cei mai gospodari și harnici, smulși de la casele

lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber.

Reclamantul mai arată

că el și familia sa reprezentau un pericol, drept pentru care le-a fost

stabilit și domiciliul obligatoriu, neavând voie să se deplaseze decât în

interiorul satului nou format. Din cauza acestor măsuri cu caracter politic a

avut numai de suferit, întrucât a fost deportat, i s-a instituit domiciliul

obligatoriu, a fost mereu marginalizat de întreaga societate, fiind considerat

dușman al poporului, a fost traumatizat psihic și fizic neîncetat și a fost

tratat cu ură.

Urmare a măsurilor cu

caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost cauzate

suferințe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, lipsa

confortului, lipsa asistenței sanitare și lipsa posibilității de a-și câștiga

existența. Au fost îndreptate asupra lor măsuri de supraveghere permanentă din

partea organelor securității statului, ale miliției.

În acea perioadă, mai

arată reclamantul, nu s-a știut ce înseamnă un doctor, accesul la sănătate

fiind interzis, la fel ca și accesul la cultură, la școală, la tradițiile lor

strămoșești.

Toate aceste abuzuri

s-au întâmplat în condițiile în care toate constituțiile statului comunist

(1948, 1952) stipulau clar la capitolele drepturi și îndatoriri fundamentale

ale cetățenilor, faptul că cetățenilor li se garantează libertatea cuvântului,

a rasei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor.

Reclamantul a

apreciat că prin toate aceste abuzuri i-au fost cauzate numitului C.N.

prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea

și reputația.

De asemenea, toate

acestea au produs consecințe și în planul vieții private a tatălui

reclamantului, fiindu-i afectate viața de familie, imaginea și sursele de

venit, impunându-se repararea integrală de către stat a pagubei pricinuite.

Prin Decizia nr. 1521

din 12 iunie 2008 i s-a recunoscut tatălui reclamantului și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.

214/1999.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, La data de 24 noiembrie

2010 reclamantul a formulat precizări ale temeiului juridic al acțiunii,

menționând că solicită a se avea în vedere și următoarele temeiuri de drept:

art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei

și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 1765 din 24 noiembrie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamant.

Tribunalul a reținut

că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale au

fost declarate ca neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, dispoziții în conformitate cu care "Orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare". Tribunalul a menționat și faptul că respectivele dispoziții

fuseseră modificate prin art. I pct. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

dispoziții declarate însă, la rândul lor, neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, în analiza cererii,

instanța de fond s-a referit la forma acestei norme legale din Legea nr.

221/2009, înainte de modificarea declarată neconstituțională și care nu mai

producea efecte.

Nemaiexistând

dispoziția legală care dădea dreptul reclamantului la formularea unei cereri de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin măsura

administrativă a dislocării și pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, în

condițiile în care deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general

obligatorii, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral formulată.

Tribunalul a mai

reținut că, prin admiterea acțiunii în constatare, reclamantul poate beneficia

de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de celelalte acte

normative în vigoare, având în vedere că, din motivarea deciziei Curții

Constituționale, rezultă că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită

reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de

regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în

vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte.

În ceea ce privește

cererea precizatoare, prin care s-a solicitat să fie luate în considerare disp.

art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei

și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că

adăugarea acestor temeiuri nu duc la o soluție diferită.

În primul rând,

niciunul din actele normative invocate nu prevede posibilitatea persoanelor

îndreptățite de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul moral ce fac

obiectul prezentei cereri de chemare în judecată. În al doilea rând, este

adevărat că instanța de judecată are obligația de a analiza prevederile

dreptului intern prin raportare la cele internaționale și, în caz de conflict,

de a da prioritate celor internaționale (cu excepția situației în care

dispozițiile interne sunt mai favorabile în ceea ce privește drepturile și

libertățile cetățenești).

Însă, la momentul

pronunțării Deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a avut în vedere că,

reglementările adoptate până atunci (Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999) au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată

"Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul

comunist". Mai mult, Curtea Constituțională a avut în vedere la

pronunțarea deciziei de neconstituționalitate și practica Curții Europene a

Drepturilor Omului, în sensul că dispozițiile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio

obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de

predecesorii lor, aspect coroborat cu faptul că Statul Român a adoptat

prevederi complete și suficiente pentru repararea acestui tip de prejudicii.

Împotriva sentinței,

a declarat apel reclamantul C.I.

În motivarea

apelului, a criticat soluția instanței de fond și a arătat că suferințele

fizice și psihice îndurate de tatăl său, urmare a stabilirii domiciliului

forțat, i-au lezat drepturile fundamentale, respectiv onoarea, reputația, numele,

încrederea acordată în societate etc.

De asemenea, a arătat

că pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii

luate împotriva tatălui său.

Aplicând efectele

deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs, prima instanță a

încălcat, în opinia reclamantului, dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție care instituie principiul neretroactivității legii civile.

A susținut că legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv repararea pe cât posibil a efectelor măsurii abuzive luate

în perioada regimului comunist.

Posibilitatea

obținerii despăgubirilor de către reclamant este justificată, în opinia

acestuia, inclusiv de dispozițiile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care se aplică cu prioritate față de dispozițiile legii

interne.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 469A din 05 mai 2011 a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.I.

Curtea a reținut că,

deși acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal în data de 27 iulie

2010, adică ulterior modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010,

reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 în forma nemodificată.

Hotărârea primei

instanțe a fost pronunțată la data de 24 noiembrie 2010.

În M. Of. nr.

761/15.11.2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de

neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din

20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010; nr. 1358 din 21

octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Față de precizările

de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile

declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului

arătat, lit. a) din art. 5 și dispozițiile de modificare din O.U.G. nr.

62/2010, care constituiau temeiul de drept al acțiunii introductive, nu mai

există deoarece dispozițiile legale respective au fost declarate

neconstituționale conform celor arătate mai sus.

Curtea a concluzionat

că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte

în desfășurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" (forma legii

după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se

aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală

declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor

pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan

juridic.

Față de cele arătate,

Curtea a reținut că prima instanță a dat o corectă interpretare legii, atunci

când a considerat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 are efect

asupra proceselor în curs.

Curtea nu a reținut

susținerile reclamantului conform cărora despăgubirile trebuie acordate pe

motiv de discriminare, deoarece obiectul acțiunii introductive nu a fost

constatarea și înlăturarea discriminării, iar în calea de atac nu se poate judeca

altceva decât s-a judecat în primă instanță. Prin urmare, Curtea nu a analizat

dacă deciziile Curții Constituționale au caracterul unor justificări obiective

și rezonabile pentru a se putea accepta tratarea într-o manieră diferită a

proceselor finalizate ulterior deciziilor față de procesele finalizate

anterior, în condițiile unor situații de fapt similare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.I., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Principala critică a

vizat faptul că nu se putea aplica retroactiv Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot cursul procesului.

A susținut că voința

statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și

Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor

și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția

nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamantul avea o bază

suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurentul a susținut

că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european.

La termenul de

dezbateri din data de 4 mai 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților

incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în

interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanțele de fond a efectelor, în cauză, ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum au reținut

instanțele de fond, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte a

admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr.

789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit

obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea

prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă,

cererea fiind soluționată de tribunal la data de 24 noiembrie 2010, deci după

publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 în Monitorul Oficial.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă

el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului

judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba, așadar,

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația

analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal tribunalul a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 iar Curtea de Apel a confirmat această soluție, criticile în

acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 469 A

din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV