ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 622/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 622/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă, prin decizia nr. 293/A din 17 martie 2011 a respins ca nefondat

apelul declarat de apelantul reclamant P.G. împotriva sentinței civile nr. 810

din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului

București secția a V-a civilă, reclamantul P.G. a formulat cerere de chemare în

judecată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul

ca, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sa

îi plătească suma de 290.000 euro (in lei la data achitării) cu titlu de

despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni și 2 zile în care a fost dislocat

și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu.

În

motivare, a arătat că, în vederea punerii în executarea a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa au fost dislocați din comuna

Sacalaz, jud. Timiș în localitatea Frumusita Noua, jud. Galați, după cum

rezultă din adresa din 25 mai 1991 emisa de către Ministerul de Interne,

Direcția Secretariat.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 dislocările efectuate în

baza Deciziei nr. 200/1951 constituie măsura administrativa cu caracter

politic.

Reclamantul consideră că perioada de 4

ani și 6 luni de deportare și domiciliu obligatoriu au fost un calvar pentru

copilăria sa și că urmare acestor masuri administrative abuzive, a condițiilor

de viață inumane, a suferit și suferă de grave afecțiuni instalate din perioada

copilăriei.

În

drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (

1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 112 C.

proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 810 din 08 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul invocă faptul că a fost

supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât

împotriva sa s-a luat măsura dislocării din com. Sacalaz, jud. Timiș și i s-a

stabilit domiciliu obligatoriu, până la data de 20 decembrie 1955, când prin

decizia M.A.I. nr. 6200/1955 i-au fost ridicate restricțiile.

Din

interpretarea logico-gramaticală a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), b)

și art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, instanța de fond a reținut că,

pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit

astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în

condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b)

a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar

în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel reclamantul P.G.

În

motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit s-a considerat că dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu s-ar aplica și celor care au

suferit din cauza măsurilor administrative dispuse de către fostul regim

comunist, această lege având un caracter de complinire și neînlăturând

drepturile deja stabilite prin legile anterioare, și anume Decretul Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999.

S-a precizat

că prin art. 5 din lege, se stabilește modalitatea practică de reparare a

prejudiciului, și că, în fapt cadrul general de reglementare a drepturilor

patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică și

teleologică a prevederilor art. 5 privește toate persoanele atât pe cele

condamnate politic, cât și pe cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative politice în perioada de referință.

Curtea de Apel a reținut următoarele

considerente:

Reclamantul

a promovat acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, însă aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată

în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

În

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147

alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se

răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga ommnes", inclusiv

pentru instanțele judecătorești având efect asupra cauzelor aflate în cursul de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Curtea

Constituțională prin decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51

din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată

neconstituțională, nu se mai poate aplica.

Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, astfel că la data judecării apelului, aceste dispoziții și-au

încetat efectele juridice.

Instanța

de apel a reținut că în prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar

despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.G.,

criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin primul motiv de recurs, s-a

criticat decizia instanței de apel pentru interpretarea eronată a Legii nr. 221/2009,

în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul condamnării și nu și

pentru măsuri administrative cu caracter politic. A distinge între cele două

categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea

rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic

discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare. Cum art. 3 lit.

e) din legea nr. 221/2009 stabilește printre măsurile administrative cu

caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, iar în cauză reclamantul a arătat că a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, fiind dislocat în județul Slobozia, în

perioada 18 iunie 1951-1 august 1955 împreună cu familia, în temeiul art. 5

poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.

Cu privire la declararea ca

neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, s-a arătat

că la data introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare. A

susținut că însăși Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a reținut principiul neretroactivității legii civile.

Recurentul a criticat decizia atacată

și pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României și a

reglementărilor internaționale care se aplică cu prioritate față de cele

interne, invocând necesitatea respectării Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste.

Totodată,

cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat

că aceste despăgubiri puteau fi solicitate și în virtutea dreptului de acces la

justiție garantat de art. 5 din C.E.D.O.

În ce privește acordarea de daune

morale persoanelor care au suferit abuzuri în vechiul regim și care conform

Curții Constituționale se consideră a fi acoperite prin Decretul lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, susține că Legea nr. 221/2009 are un caracter

de complinire, care a completat cadrul legislativ referitor la acordarea

reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de

regimul comunist.

Premisa pe care se

sprijină decizia Curții Constituționale este totale greșită:

drepturile

conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor

despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă, etc., mai mult chiar legea nr. 221 arată că instanța

va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. In cauzele de

față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate

daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei

de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt

beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului, desființării sentinței și trimiterea spre rejudecare instanței de

fond, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din 3 februarie 2012,

reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a

deciziei nr. 12/2011 pronunțată în interesul legii de înalta Curte de Casație

și Justiție, susțineri circumscrise unui motiv de ordine publică.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Soluția pronunțată pe fondul

litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs,

avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că,

Urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de

aspectele invocate prin cererea de recurs:

Prin

deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010

(publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va

face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în

cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale

părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân

supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe

asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru

instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii ceea ce înseamnă

că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar

și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ,

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul

normativ a fost declarat

neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin

urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și

puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i

le

legitimează.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de

aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art.

20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este

incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia

drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin

statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost

deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității

dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale,

fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor

internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte

concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului,

rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația

legii și de a da coerență

ordinii juridice.

Critica

formulată prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea

acordărilor daunelor morale nu numai în

situația condamnărilor, ci și a

măsurilor

administrative cu caracter politic nu se mai impune a fi analizată,

având în vedere considerentele expuse în analiza

celorlalte motive de recurs.

În consecință, constatând că nu sunt fondate

criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 293/A din 17 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

03 februarie 2012.