ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 622/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 293/A din 17 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant P.G. împotriva sentinței civile nr. 810 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă, reclamantul P.G.

a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul ca, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sa îi plătească suma de 290.000 euro (in lei la data achitării) cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni și 2 zile în care a fost dislocat și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu. În motivare, a arătat că, în vederea punerii în executarea a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa au fost dislocați din comuna Sacalaz, jud. Timiș în localitatea Frumusita Noua, jud. Galați, după cum rezultă din adresa din 25 mai 1991 emisa de către Ministerul de Interne, Direcția Secretariat.

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 dislocările efectuate în baza Deciziei nr. 200/1951 constituie măsura administrativa cu caracter politic. Reclamantul consideră că perioada de 4 ani și 6 luni de deportare și domiciliu obligatoriu au fost un calvar pentru copilăria sa și că urmare acestor masuri administrative abuzive, a condițiilor de viață inumane, a suferit și suferă de grave afecțiuni instalate din perioada copilăriei. În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. ( 1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 112 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 810 din 08 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul invocă faptul că a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa s-a luat măsura dislocării din com. Sacalaz, jud. Timiș și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, până la data de 20 decembrie 1955, când prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955 i-au fost ridicate restricțiile. Din interpretarea logico-gramaticală a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), b) și art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, instanța de fond a reținut că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a). Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul P.G.

În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit s-a considerat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu s-ar aplica și celor care au suferit din cauza măsurilor administrative dispuse de către fostul regim comunist, această lege având un caracter de complinire și neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare, și anume Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. S-a precizat că prin art. 5 din lege, se stabilește modalitatea practică de reparare a prejudiciului, și că, în fapt cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 5 privește toate persoanele atât pe cele condamnate politic, cât și pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referință.

Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Reclamantul a promovat acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga ommnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că la data judecării apelului, aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice. Instanța de apel a reținut că în prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, s-a criticat decizia instanței de apel pentru interpretarea eronată a Legii nr. 221/2009, în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul condamnării și nu și pentru măsuri administrative cu caracter politic. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Cum art. 3 lit. e) din legea nr. 221/2009 stabilește printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar în cauză reclamantul a arătat că a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocat în județul Slobozia, în perioada 18 iunie 1951-1 august 1955 împreună cu familia, în temeiul art. 5 poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale. Cu privire la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, s-a arătat că la data introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare. A susținut că însăși Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a reținut principiul neretroactivității legii civile.

Recurentul a criticat decizia atacată și pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României și a reglementărilor internaționale care se aplică cu prioritate față de cele interne, invocând necesitatea respectării Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Totodată, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că aceste despăgubiri puteau fi solicitate și în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de art. 5 din C.E.D.O. În ce privește acordarea de daune morale persoanelor care au suferit abuzuri în vechiul regim și care conform Curții Constituționale se consideră a fi acoperite prin Decretul lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, susține că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, care a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul comunist. Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale este totale greșită: drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă, etc., mai mult chiar legea nr. 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. In cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și trimiterea spre rejudecare instanței de fond, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La termenul din 3 februarie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 12/2011 pronunțată în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, susțineri circumscrise unui motiv de ordine publică. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că, Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Critica formulată prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale nu numai în situația condamnărilor, ci și a măsurilor administrative cu caracter politic nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.

În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 293/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.