ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4548/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4548/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

20 decembrie 2009 pe

rolul Tribunalul

București, secția a III-a civilă, reclamanta N.C.

a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului, în baza

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei

de 250.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care a fost

deportată și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că în

vederea punerii în executare a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie

1951, a

fost dislocată împreună cu familia

din zona frontierei de Vest în

localitatea Frumușita, județ Galați

stabilindu-se și domiciliul obligatoriu, măsura încetând la 27 iulie 1955 când

au fost ridicate

restricțiile respective

prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Reclamanta a arătat că apreciază că

suma de 250.000 Euro

reprezintă o reparație

morală pecuniară rezonabilă pentru prejudiciul

moral suferit, chiar dacă

a beneficiat de măsurile reparatorii

pecuniare

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar prin decizia

nr. 235 din 22

februarie 2007 i s-a constatat calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Prin sentința civilă nr. 929 din 2

iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis în parte cererea și a obligat

pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 2.500 Euro în

echivalent lei la cursul BNR din ziua plății cu

titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că

reclamanta a fost strămutată împreună cu familia la data

de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest și i s-a fixat domiciliul

obligatoriu în localitatea Frumușita, județ Galați, măsura fiind luată

în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951 și încetând

în temeiul Deciziei

MAI nr. 6199/1955 la data de 27 iulie 1955.

Tribunalul a mai reținut că măsura

administrativă menționată este calificată în mod expres de lege ca având

caracter politic, situație față de care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege, reclamanta

are dreptul la acordarea

de daune morale pentru prejudiciul moral

suferit.

In aprecierea cuantumului concret al

daunelor acordate,

tribunalul a avut în

vedere suferința și evidenta perturbare a vieții de

familie din cauza

dislocării, suferințele pricinuite de condițiile în

care a avut loc deportarea precum și dificultățile cu care reclamanta,

în vârstă de 19 ani la data dislocării, și familia sa, s-au confruntat în

locul unde au fost strămutați, și sentimentul de

injustiție pe care l-au

trăit.

De asemenea, tribunalul a mai avut în

vedere că reparația

pentru daune morale nu

este destinată și nu trebuie să urmărească să

ofere reclamantului,

confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului, raportându-se, în

cuantificarea despăgubirilor, și la compensațiile primite în temeiul unor alte

acte normative de reparație similare.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel ambele părți.

Reclamanta N.C.

a arătat că, raportat la suferințele

fizice și psihice îndurate ca urmare a strămutării, la perioada pentru

care a fost dispusă măsura abuzivă și la prejudiciul

efectiv creat prin

lezarea drepturilor fundamentale, se impunea

acordarea unei sume mult mai mari cu titlu de daune morale, care să reprezinte

o reparație echitabilă a tuturor consecințelor negative produse prin deportarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu.

La data de 12

ianuarie 2011, reclamanta a depus la dosar precizări la

motivele de apel având în vedere

modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce

privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, solicitând să se aibă în vedere la soluționarea cauzei următoarele

temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a

Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, art. 6

și art. 14 CEDO.

In cuprinsul precizărilor depuse în

apel, reclamanta a arătat că în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că în cazurile de violare a art. 5 paragraful

I

al Convenției (privare nelegală de

libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești

pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, dacă instanțele de judecată constată că legile interne

încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât

acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă

aplicarea celor din reglementarea internațională

mai favorabilă.

Prin reparațiile anterioare nu s-au

avut în vedere analize

concrete pentru

fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii

cu caracter

social, la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale;

premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale este total greșită,

dat fiind că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura

juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de

legislația muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221/2009

arată că instanța va ține cont de faptul că petentul a beneficiat de

Decretul-lege nr. 118/1990.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

a

arătat că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul

condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu

caracter politic, așa cum este și măsura

dislocării, iar în speță au fost

deja acordate despăgubiri în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fapt pentru care într-o astfel de situație devin

incidente dispozițiile

prevăzute de art. 5

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ținându-se seama de echivalentul real

al consecințelor

negative la care s-a făcut

referire și al suferințelor suportate de către

reclamantă, pe perioada

cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat și

reapreciat cuantumul daunelor morale

acordate

în cuantum de 2.500 Euro, această sumă fiind exagerată.

P

rin decizia civilă nr. 90/A din 3

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de

familie,

a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul

pârâtului și a schimbat în tot sentința atacată, în

sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență,

că prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010 ale Curții

Constituționale au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care constituia temeiul

de drept al introducerii acțiunii nu mai există, decizia de

neconstituționalitate fiind obligatorie pentru instanțe.

Instanța de apel a mai reținut că

prevederea legală declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată,

procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a

acestei noi realități juridice, decizia Curții Constituționale, paralizând

efectele juridice ale normei juridice contestate și constatate ca nefiind

conformă prevederilor Constituției.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta N.E.,

formulând

următoarele critici:

I.

Hotărârea

pronunțată încalcă principiul neretroactivității legii

astfel cum este consacrat de

dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în

vigoare la momentul

formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul

procesului, situație

față de care decizia de neconstituționalitate nu este incidență în cauză, ea

având efecte numai pentru viitor.

II. Hotărârea

instanței de apel încalcă principiul nediscriminării

astfel cum este consacrat de art. 14

din Convenția Europeană, în sensul că prin adoptarea unei soluții diferite la o

situație identică,

care anterior pronunțării

deciziei de neconstituționalitate a cunoscut,

în alte cauze, o rezolvare

favorabilă, se realizează un tratament preferențial funcție de momentul

pronunțării deciziei de neconstituționalitate și o discriminare ce nu prezintă

o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul urmărit.

III. Prin

soluția adoptată instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 20 din Constituția României,

conform cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele

și tratatele la care România este parte, iar în caz de neconcordanță, vor avea

prioritate de aplicare în dreptul intern.

In acest sens, arată că instanța putea

soluționa favorabil cererea prin raportare la actele normative internaționale

în materie, respectiv, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a

Adunării Generale ONU, precum și prin raportare la practica judiciară a Curții

Europene. Prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de neconstituționalitate,

actele normative anterior citate au fost ignorate și încălcate în mod grav.

IV. Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol

adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate,

cu referire

expresă la noțiunea de „bun" consacrată prin acest act normativ.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, soluția instanței de apel, adoptată prin raportare la

deciziile de neconstituționalitate incidente în materia Legii nr. 221/2009, nu

încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a acestui act normativ,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea

dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

In acest sens, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea

I,

nr. 789 din07 noiembrie 2011, care a

statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot

produce efectele juridice.

II.

Discriminarea presupune aplicarea unui

tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare,

în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

In susținerea acestei critici

recurenta-reclamantă se raportează

la alte

persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a

legii și

ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate

în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios

constituțional și dat

fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

astfel cum este reglementat de dispozițiile art.

147 alin. (4) din

Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea

unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

III. Atât

soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a

constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006,

precum și cu

Rezoluția nr. 40/1985 a

Adunării Generale ONU, astfel încât nu se poate reține o încălcarea a

documentelor internaționale la care face

referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente internaționale au un

caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui

anumite principii

care trebuie să penetreze

în conștiința comunității internaționale, în

scopul repudierii complete

a crimelor comise de regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare

de astfel de atrocități.

Așa cum a reținut și Curtea

Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea

internațională și nici

organismele care

acționează în materia drepturilor omului nu impun

fostelor state

comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri

bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi

este recunoscută și respectată o marjă largă de

apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră

oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un

just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat

prin deciziile sus­menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru

daunele

morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este

nu atât repararea prejudiciului

suferit, prin repunerea persoanei

persecutate

într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este,

practic,

imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului,

principiu

ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordantă cu

recomandările conținute în documentele internaționale evocate de

recurenta-reclamantă.

Prioritatea de aplicare a

dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din

Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în

speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare

la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a

lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului

care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu

normele constituționale, fiind

reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale

arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât

cele deja expuse.

IV.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței Europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât

și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel

puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care

sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din

Primul

Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al

României,

Partea

I,

nr. 189 din 19 martie .2007).

In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și

Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar putea prevala doar

de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale

pentru restituirea

imobilului trebuie să fie

soluționată în cadrul procedurii judiciare pe

care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite

de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

In jurisprudența instanței Europene s-a statuat că „o creanță nu

poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire

reclamantul.

Referitor la

noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în

speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de

creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de

„speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională

nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene,

critica

recurentei-reclamante în acest sens

urmând a fi înlăturată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.C.

împotriva deciziei nr. 90A din 3

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.