ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4548/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta N.C. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 250.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care a fost deportată și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că în vederea punerii în executare a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, a fost dislocată împreună cu familia din zona frontierei de Vest în localitatea Frumușita, județ Galați stabilindu-se și domiciliul obligatoriu, măsura încetând la 27 iulie 1955 când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955. Reclamanta a arătat că apreciază că suma de 250.000 Euro reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit, chiar dacă a beneficiat de măsurile reparatorii pecuniare prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar prin decizia nr. 235 din 22 februarie 2007 i s-a constatat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin sentința civilă nr. 929 din 2 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 2.500 Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost strămutată împreună cu familia la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest și i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Frumușita, județ Galați, măsura fiind luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951 și încetând în temeiul Deciziei MAI nr. 6199/1955 la data de 27 iulie 1955. Tribunalul a mai reținut că măsura administrativă menționată este calificată în mod expres de lege ca având caracter politic, situație față de care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, reclamanta are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit.

In aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere suferința și evidenta perturbare a vieții de familie din cauza dislocării, suferințele pricinuite de condițiile în care a avut loc deportarea precum și dificultățile cu care reclamanta, în vârstă de 19 ani la data dislocării, și familia sa, s-au confruntat în locul unde au fost strămutați, și sentimentul de injustiție pe care l-au trăit. De asemenea, tribunalul a mai avut în vedere că reparația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului, raportându-se, în cuantificarea despăgubirilor, și la compensațiile primite în temeiul unor alte acte normative de reparație similare.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Reclamanta N.C. a arătat că, raportat la suferințele fizice și psihice îndurate ca urmare a strămutării, la perioada pentru care a fost dispusă măsura abuzivă și la prejudiciul efectiv creat prin lezarea drepturilor fundamentale, se impunea acordarea unei sume mult mai mari cu titlu de daune morale, care să reprezinte o reparație echitabilă a tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu.

La data de 12 ianuarie 2011, reclamanta a depus la dosar precizări la motivele de apel având în vedere modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, solicitând să se aibă în vedere la soluționarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, art. 6 și art. 14 CEDO. In cuprinsul precizărilor depuse în apel, reclamanta a arătat că în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii cu caracter social, la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale; premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale este total greșită, dat fiind că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că petentul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării, iar în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt pentru care într-o astfel de situație devin incidente dispozițiile prevăzute de art. 5 (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către reclamantă, pe perioada cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 2.500 Euro, această sumă fiind exagerată.

P rin decizia civilă nr. 90/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii nu mai există, decizia de neconstituționalitate fiind obligatorie pentru instanțe.

Instanța de apel a mai reținut că prevederea legală declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice, decizia Curții Constituționale, paralizând efectele juridice ale normei juridice contestate și constatate ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.E., formulând următoarele critici: I. Hotărârea pronunțată încalcă principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situație față de care decizia de neconstituționalitate nu este incidență în cauză, ea având efecte numai pentru viitor. II.

Hotărârea instanței de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenția Europeană, în sensul că prin adoptarea unei soluții diferite la o situație identică, care anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate a cunoscut, în alte cauze, o rezolvare favorabilă, se realizează un tratament preferențial funcție de momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate și o discriminare ce nu prezintă o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. III. Prin soluția adoptată instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte, iar în caz de neconcordanță, vor avea prioritate de aplicare în dreptul intern.

In acest sens, arată că instanța putea soluționa favorabil cererea prin raportare la actele normative internaționale în materie, respectiv, Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU, precum și prin raportare la practica judiciară a Curții Europene. Prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de neconstituționalitate, actele normative anterior citate au fost ignorate și încălcate în mod grav. IV. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate, cu referire expresă la noțiunea de „bun" consacrată prin acest act normativ.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, soluția instanței de apel, adoptată prin raportare la deciziile de neconstituționalitate incidente în materia Legii nr. 221/2009, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. In acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. In susținerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a Adunării Generale ONU, astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus­menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordantă cu recomandările conținute în documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

IV. Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței Europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie .2007).

In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. In jurisprudența instanței Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, critica recurentei-reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.C. împotriva deciziei nr. 90A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.